Priviri

Tresări, tulburat din marea de gânduri, când observă cu coada ochiului silueta subțire. Ea se așeză pe scaunul liber din fața lui și îl privi. Era frumoasă. Vărful nasului fin, puțin ascuțit, căuta să se ridice spre înălțimi. Părul negru îi încadra fața de un alb imaculat, luminată de ochii negri și adânci. Buzele îi erau arcuite și frumos conturate. Trupul îi era acoperit de o rochie neagră, subțire, care lăsa să i se ghicească formele aproape perfecte. Sânii erau plini și fermi, coapsele subțiri și atrăgătoare. Nu îl salută, doar înclină capul puțin, suficient de mult încât să nu se poată deosebi intenția, o simplă mișcare sau un un salut? El răspunse în același mod și își aruncă apoi privirea spre peisajul care se prelingea pe fereastră, încercând să reînnoade firul gândurilor.

Parcă jignită, privirea ei o căută insistent pe a lui. Tuși afectată și își scăpă pe jos revista din mână. El privi din nou spre ea, spre revista căzută apoi, aplecându-se fără grabă, o prinse între degete și i-o întinse.

– Mersi. spuse ea nepăsătoare. Privirea ei, însă, spuse altceva. “Așa, vezi că poți să te supui?”. El dădu din cap, și încercă să o părăsească din nou. Vizibil ofensată, tânăra trânti neglijent, indiferent, revista pe banchetă. Începură un dialog al privirilor…

– “Ce dracu’ faci?” întrebau ochii ei.

– “Nimic. Cred că asta e problema ta, că nu fac nimic.”

– “Crezi că nu sunt frumoasă?” spuse privirea ei, în timp ce sânii începură să palpite chemându-i privirea.

– “Ba da, foarte frumoasă” răspunseră ochii lui.

– “Atunci de ce mă ignori? Nu sunt obișnuită. Vreau să fiu privită, admirată, dorită…”

– “Nu am chef.”

– “Nesimțitule” și sprâncenele i se încruntară. “Cine te crezi?!”

Privirea lui dădu din mână a lehamite.

– “Nu e mare lucru de capul tău. Dacă preferi să stai cu ochii aiurea pe fereastră, în loc să încerci să mă faci să te plac…”

– “Mă placi” spuse privirea lui zâmbind.

– “Nesimțitule!”

– “Răzgâiato!”

Privirea ei se îndepărtă de a lui, furioasă, hotărâtă să îl ignore.

Întoarsă în interiorul lui, privirea îi spuse. “De ce să o învingem? De ce să o refuzăm?” “Vreau să mă gândesc” răspunse el, cu voce tare.

– Și ce, te încurc eu? se auzi vocea ei, jignită.

Privirea ei, însă, spunea: “Îmi placi, vreau să vorbești cu mine. Încearcă să mă faci să râd, încearcă să mă cunoști. Sunt foarte frumoasă, încearcă-ți norocul…”

– “Norocul meu e mort”. Îi apropie această mărturisire. Privirile uitară de cuvinte. Se îmbrățișară, se pierdură una în cealaltă, într-un sărut tandru. Apoi privirea lui căzu din nou în hăuri, străpunsă de turla unei biserici.