Priviri

Tresări, tulburat din marea de gânduri, când observă cu coada ochiului silueta subțire. Ea se așeză pe scaunul liber din fața lui și îl privi. Era frumoasă. Vărful nasului fin, puțin ascuțit, căuta să se ridice spre înălțimi. Părul negru îi încadra fața de un alb imaculat, luminată de ochii negri și adânci. Buzele îi erau arcuite și frumos conturate. Trupul îi era acoperit de o rochie neagră, subțire, care lăsa să i se ghicească formele aproape perfecte. Sânii erau plini și fermi, coapsele subțiri și atrăgătoare. Nu îl salută, doar înclină capul puțin, suficient de mult încât să nu se poată deosebi intenția, o simplă mișcare sau un un salut? El răspunse în același mod și își aruncă apoi privirea spre peisajul care se prelingea pe fereastră, încercând să reînnoade firul gândurilor.

Parcă jignită, privirea ei o căută insistent pe a lui. Tuși afectată și își scăpă pe jos revista din mână. El privi din nou spre ea, spre revista căzută apoi, aplecându-se fără grabă, o prinse între degete și i-o întinse.

– Mersi. spuse ea nepăsătoare. Privirea ei, însă, spuse altceva. “Așa, vezi că poți să te supui?”. El dădu din cap, și încercă să o părăsească din nou. Vizibil ofensată, tânăra trânti neglijent, indiferent, revista pe banchetă. Începură un dialog al privirilor…

– “Ce dracu’ faci?” întrebau ochii ei.

– “Nimic. Cred că asta e problema ta, că nu fac nimic.”

– “Crezi că nu sunt frumoasă?” spuse privirea ei, în timp ce sânii începură să palpite chemându-i privirea.

– “Ba da, foarte frumoasă” răspunseră ochii lui.

– “Atunci de ce mă ignori? Nu sunt obișnuită. Vreau să fiu privită, admirată, dorită…”

– “Nu am chef.”

– “Nesimțitule” și sprâncenele i se încruntară. “Cine te crezi?!”

Privirea lui dădu din mână a lehamite.

– “Nu e mare lucru de capul tău. Dacă preferi să stai cu ochii aiurea pe fereastră, în loc să încerci să mă faci să te plac…”

– “Mă placi” spuse privirea lui zâmbind.

– “Nesimțitule!”

– “Răzgâiato!”

Privirea ei se îndepărtă de a lui, furioasă, hotărâtă să îl ignore.

Întoarsă în interiorul lui, privirea îi spuse. “De ce să o învingem? De ce să o refuzăm?” “Vreau să mă gândesc” răspunse el, cu voce tare.

– Și ce, te încurc eu? se auzi vocea ei, jignită.

Privirea ei, însă, spunea: “Îmi placi, vreau să vorbești cu mine. Încearcă să mă faci să râd, încearcă să mă cunoști. Sunt foarte frumoasă, încearcă-ți norocul…”

– “Norocul meu e mort”. Îi apropie această mărturisire. Privirile uitară de cuvinte. Se îmbrățișară, se pierdură una în cealaltă, într-un sărut tandru. Apoi privirea lui căzu din nou în hăuri, străpunsă de turla unei biserici.

18 comentarii la “Priviri

  1. Araceli spune:

    „privită, admirată, dorită”… aceleaşi vorbe le-am spus şi eu săptămâna asta în alt context, culmea e ca le-am şi scris si mă gandeam cum de le-ai găsit oportune exact aşa… O coincidenţă cel puţin amuzanta🙂. Spor la scris. Reală scena, iar finalul foarte plastic…

  2. Nevermore, nasul meu a adulmecat ca sursa ta de inspiratie este de data recenta.
    Povestioara este usoara (de vacanta), amuzanta si antrenanta. Dragut si previzibil finalul, un fel de”Asta ai vrut, asta ti-am dat, acum pleaca si lasa-ma in pace!”
    In ce ma priveste, dupa „razgaiat-o”, eu as fi continuat cam asa:
    „- Nu sunt razgaiata!Sunt doar inciudata ca mi-am epuizat armele si tu nu ma bagi in seama!
    – Vezi? Ostentatia deranjeaza!Daca ma lasai sa te descopar singur, centimetru cu centimetru, mi-ai fi starnit interesul, as fi cautat incitat urmatoarea miscare! Mi-ai rapit surpriza. Mi-ai aratat tot, inclusiv ca esti agresiva. Nu-mi place genul! Trebuia sa ma lasi sa-ti vad frumusetea interioara care dainuie pana in ultima clipa. Cea fizica desi ademenitoare , dispare cu timpul. Lasa-ma!”

    • Nevermore spune:

      StropiDeSuflet, pai nu! Pentru ca stii, poate mai bine ca mine, femeia are nenumarate arme, resurse aproape inepuizabile, si nu se recunoaste infranta (chiar daca este!). Si, stii si asta, intr-un asemenea „razboi” nu isi are locul nici o indicatie sau scuza de natura pedagogica. Bineinteles, este normal sa avem opinii diferite si daca nu le-am confrunta cu altele am progresa mult mai lent🙂.

  3. fireflight spune:

    Romantic incurabil:p

  4. Araceli spune:

    Să nu-ţi treacă prin gând să te vindeci😀. Cred că finalul deschis aruncă o umbră de mister şi profunzime a povestirii, şi nu poveştii, scrise de tine…

  5. Araceli spune:

    Şi aşa… un tren către necunoscut🙂

  6. Araceli spune:

    Da, cunosc teoria, dar mereu am crezut ca riscul trebuie să merite.Iar trenul acesta merită din motivul că viaţa m-a urcat în el şi nu mi-a dat itinerariul dinainte. Îl afli când te opreşti în staţia următoare. Şi decizi să mergi mai departe, în altă gară, altă staţionare. Şi călătoria continuă…

  7. iulia spune:

    …si n-am reusit sa plec…
    …amintiri …si priviri…
    …anii trec…dar privirile raman…
    …fiecare varsta are privirile ei…
    …priviri de copila…priviri de adolescenta…priviri de femeie…si mai tarziu cred ca raman privirile amintirilor…

    • Nevermore spune:

      Iulia, mai tarziu privirile vor fi ale unei persoane care alegem sa fim… Priviri multumite, impacate, satisfacute, fericite, nostalgice, poate, continute de ochii ce lasa sa se exprime un suflet… Conteaza doar cum il pastram – de copil, de adolescent, sau de infranti in lupta cu timpul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s