Toamna

A venit toamna, acoperă-mi inima cu… iubire. Nu e un sfârșit, e un alt început. S-a dus vara, noi am rămas. Am rămas înlănțuiți, încurcați unul în celălalt, două suflete încâlcite iremediabil unul în celălalt. Nu te voi mai purta cu mine pe aripi de vis prin serile calde, prin ploile torențiale și fierbinți; nu vom mai zbura pe cerurile de un albastru imaculat, privind în jos, spre câmpuri verzi și întinse. Nici nu ne vom mai adânci în crestele munților, nu ne vom mai ridica pe coamele valurilor, în adâncurile mărilor… nu mă voi mai teme că ceara cu care ți-am lipit aripile va fi topită de soarele nebun și torid.

A venit vremea să ne oprim, să ne odihnim trupurile înfierbântate, lăsând să se ridice spre cer aburii fierbinți din nopțile senine. Și a venit vremea să ne prăbușim, unul în ochii celuilalt, la fel ca frunzele care devin ruginii… Să ne prăbușim?! Bine, fie, să ne prăbușim, într-o cădere lină, o nouă plutire, o nouă visare, un nou fel de a ne săruta. Asemănător aceluia pe care îl vom învăța de la frunzele căzute pe pământul reavăn… sau asemenea stelelor căzătoare care se sting într-un sărut sinucigaș cu necunoscutul.

Ce va fi toamna asta? S-a dus vara… și vor veni ploile. Ploi de frunze, ploi de ploi, mai reci, mai frumoase, într-un fel, pentru că le vom privi îmbrățișați, sorbindu-ne ceaiul cu aromă de respirație încă înfierbântată. Și ne vom săruta zdrobind sub picioare frunze moarte, iarbă pălită, fructe, recolte… vom zdrobi sub noi o toamnă înreagă. Și apoi va veni iarna și primăvara și vara următoare care prin farmecul ei nespus ne va face să uităm vara care tocmai s-a dus. I-ai spus “la revedere!”? Spune-i… ce este mai bun abia de acum începe… Cum de ce?! Pentru că iubirea noastră devine mai puternică, mai materială, mai lungă, călătorind spre următoarea vară. Și de acolo mai departe, intrând în istoria trupurilor noastre, devenind o parte din eternitate. A venit toamna… nu, nu îmi acoperi trupul… lasa-mă să îl acopăr pe al tău cu sărutări, să îi simt pe buze aroma nevăzută de gutuie…