‘Nea Sandu

‘Nea Sandu este un tip trist. Cu o viață anostă, pe care nu dă doi bani. Probabil este prea laș ca să comită acte de suicid. Sau este masochist, încăpățânându-se să trăiască o viață care în fiecare dimineață îl scuipă între ochi și îl calcă în picioare. Împarte cafele undeva în gară. Cu un sictir și cu o lipsă de chef ieșită din comun. Îi dai bună ziua și el se uită prin tine. Îți faci comanda, începând cu normalul “vă rog”. Se uită prin tine și mai adânc, așteptând probabil inevitabila lovitură a destinului, căutând să fie pregătit pentru acel moment în care ultimele lui cuvinte vor fi o înjurătură la adresa vieții. Sau a morții. Este cărunt. Capul în formă de ou îi este acoperit de niște țepi albi care răsar stingheri prin colțuri. Colțurile capului… mda, nu, nu este o exprimare nefericită, dacă gândim puțin abstract. Are ochii unui câine bătut, cu singura diferență că ai lui sunt mici. Nasul acvilin umbrește niște buze subțiri, aproape imposibil de sărutat. Nu spun că gura lui nu a fost sărutată niciodată. Dar buzele… sunt aproape inexistente. Și nu lasă impresia că o femeie, într-un moment de pasiune, de pierdere, ar putea să i le prindă cu dinții și să le muște ușor.

Nu asta este problema lui ‘nea Sandu. E alta… Toți avem problemele noastre, toți suntem împovărați de griji, de greutatea frustrărilor și a neîmplinirilor… dar în anumite situații trebuie să mai și înghiți, să afișezi un zâmbet de circumstanță, să răspunzi politeței cu politețe. Asta este problema cu ‘nea Sandu, habar nu are că lumea este ca o oglindă. Zâmbește-i și îți va zâmbi… Încruntă-te la ea și se va încrunta la tine. Sau probabil ‘nea Sandu privește servitul cafelelor ca pe o ocupație vitală pentru mișcarea de rotație a pământului și consideră că fără el ne-ar înghiți haosul, contractul social ar fi rupt și am reveni la acea stare naturală, inițială, de “homo homini lupus”. (Nu, ‘nea Sandu, dacă citești vreodată aceste rânduri, nu te gândi că mă refer la homosexualitate!)

Nu știu dacă am băut vreodată o cafea servită mai în silă, mai cu sictir suveran. Nu mi-a scuipat în cafea, am fost tot timpul cu ochii pe el. Dar nodurile cu care am băut-o au fost marinărești… și duble. Nu voi mai pune piciorul în acel loc multă vreme. Am timp să uit. Dar nu vreau, pentru că sunt mulți ‘nea Sandu. Și ei toți, împreună, te fac să vrei să renunți la politețe și la bun simț. Implicațiile unei asemenea dorințe sunt, totuși, majore, pentru că dacă o faci o dată o vei mai face, și din ce în ce mai ușor… Treptat vei deveni un alt ‘nea Sandu, te vei identifica parțial, apoi în totalitate, cu mitocănia, cu proasta creștere, cu “nesimțirea dâmbovițeană”, cum bine se exprima cineva.

Și uite așa ne vedem ispitiți din ce în ce mai mult să uităm de cei șapte ani de acasă, din cauza unei cafele amărâte, care nu face nici lumea să se rotească, nici soarele să răsară sau să apună. Ai mai avea curajul să te întrebi încotro te îndrepți?! I-am întors spatele lui ‘nea Sandu, mi-am băut cafeaua excesiv de amară și m-am îndreptat spre trenul care mă duce departe. Departe de el…