O prietenie

Cândva era un câine care mă iubea foarte mult. Când mă vedea începea să dea din coadă, să mi se încurce printre picioare, să alerge și să țopăie în jurul meu. Apoi, când mă aplecam să îl mângâi, toată energia parcă îi dispărea ca prin farmec. Stătea aproape inert, cu ochii pe jumătate închiși, doar coada i se mișca leneșă. Dacă mă opream și dădeam să plec se dezlănțuia din nou. Mă chema cu un lătrat scurt, îmi lingea mâinile și se ținea după mine tot timpul.

Priveam bărbatul din fața mea. Avea ochii mici și tulburi și părul puțin ciufulit. Nasul era mare, borcănat și strâmb. Avea buze subțiri și când zâmbea printre ele se vedea un șir de dinți mici și rari. Era solid. Avea gâtul gros și brațe puternice. Palmele îi erau mari – două lopeți – și degetele groase țineau nervoase o țigară. La prima vedere părea un om cu care nu vrei să ai de-a face – cu care nu ai curaj să ai de-a face.

Cel care stătea lângă el era mai scund de statură. Era mai firav și mai armonios construit. Nu se potriveau unul cu celălalt, dar între ei era ceva, o legătură care îi unea în pofida aspectului și a diferențelor de inteligență, sau de altă natură. Cel firav se întoarse către individul cu buze subțiri. Brusc palma lui ateriză cu zgomot pe ceafa înspăimântătorului personaj.

– “Iar te-ai îmbătat ca porcul și mi-ai fumat țigările!” Fiorosul râse și mârâi printre dinți un “du-te dracului”. Întorcându-se să îl privească pe cel care îl lovise am observat o cicatrice pe jumătate vindecată pe tâmpla stângă. Și părea și mai înspăimântător. Ridică palma, care amenința să cadă cu forță asupra celui firav. Acesta se chirci, încercând să limiteze cât mai mult șocul loviturii. Dar fiorosul îl privi și începu să râdă. Își lăsă palma pe umărul său și îl împinse parcă disprețuitor, râzând în continuare și spunând “du-te, bă, dracului de aici…”.

Firavul prinse curaj parcă și îi mai aplică o palmă puternică după ceafă. Începu să râdă. Duse mâna la buzunar scoase niște bani și îi spuse

– “Nesimțitul dracului, du-te să iei țigări”.

Mă așteptam să fie făcut una cu pământul. Dar tipul fioros se ridică de la masă, luă banii și dispăru. Îl priveam pe cel care rămăsese cu mine puțin mirat. Nu avea nici o posibilitate de a îl birui pe fioros într-o luptă fizică. Și totuși îl domina în mod clar. Îi era stăpân absolut. Îmi zâmbi. “A făcut câțiva ani pentru furt. Eu i-am botezat fetița, eu am grijă de el, când are nevoie de ajutor vine la mine. Nu te uita la el cum arată, are un suflet mare…”

Se întrerupse. “Haide, prostul dracului, vino mai repede! Așa, stai jos! Dă-mi țigările!”. Începu să caute bricheta pe care fiorosul o ascunsese în palma lui mare. În ochii mici și tulburi licărea o lumină și un zâmbet i se lăți pe toată fața. Mă privea complice și arăta fericit.

– “Haide, prostule, ia foc de aici…”. Întinse mâna în care ascunsese bricheta. O aprinse și o îndreptă spre țigara din gura celuilalt. Mă privi din nou și am observat acea luminiță în ochii tulburi… O luminiță care trăda fericirea de a se simți util cuiva, de a i se dedica trup și suflet, de a fi animat de o recunoștință mai puternică decât orice instinct de conservare. Poate fără să își dea seama, într-un fel era cel mai bun prieten al firavului. Chiar dacă această prietenie care se vedea în ochii amândorura nu era una născută între doi oameni.

6 comentarii la “O prietenie

  1. Araceli spune:

    Prietenia intre om si necuvantatoare este deseori mai puternica decat intre cei asemenea … si o spun cu tristete. Catelul probabil ca era un suflet ratacit care cauta putina afectiune, iar tu i-o dadeai. Uneori oamenii strazii ajung sa lege prietenii puternice intre ei, dar si cu necuvantatoarele fara stapan. Deseori i-am vazut luandu-si apararea sau impartind ceea ce castiga, chiar putin daca este. Sunt o lectie pentru multi care au totul si nu impartasesc nimic…

    • Nevermore spune:

      Nu, Araceli, ma refeream la recunostinta pe care un om, considerat dezumanizat, o poate simti fata de un binefacator. Nu era vorba de oamenii strazii, ci doar de un suflet care, considerat pierdut, simte ca este salvat, manifestandu-se ca atare.

  2. i.o.flavius spune:

    servus…
    stii… la niveluri mult mai „rafinate”, la nivelul fiţelor şi al realţiilor dintre indivizi „rasaţi”, cu pedigree, de multe ori, astfel de scene, şi licarul din ochi nici nu mai exista… căutăm umanismul, umanitatea… si le putem gasi unde ne asteptam mai putin sau nu le putem gasi acolo unde „fatada” impresionează…
    toate cele bune!

    • Nevermore spune:

      Ceau, Flavius, sunt intrutotul de acord cu tine. Pentru ca „nivelurile inalte” dezumanizeaza mult mai mult decat suferinta si pierderea. Umanitatea este, din pacate, gasita din ce in ce mai mult in noroaie decat in sferele inalte. O zi faina!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s