Sunt de acord, femeia este mult mai puternică decât bărbatul. În interior, psihic. Poate realiza mult mai multe, e mai ambițioasă, mai rezistentă. Până când vine vorba de sentimente trădate. Uneori întâlnește un bărbat care îi calcă sufletul în picioare și pleacă. Iar ea rămâne inertă, în urma lui, plângând. Sunt prea puține cele care în loc să îi șoptească numele printre lacrimi îi strigă nebune…
-
Urmărește
Urmăresc
Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
Nevermore 
servus…
Accept 🙂 „Prietenii stiu de ce” 😉
Toate cele bune!
Ceau, Flavius… O trupa pierduta in imensitatea lui Maiden. Dar mai suntem unii care stim. O zi faina!
Si sunt femei care isi anuleaza orgoliul, demnitatea si fiinta si striga dupa acel om in van. Cred ca difera foarte mult situatiile si ce-si doreste fiecare: sunt oameni care nu ar accepta niciodata reluarea unei povesti care i-a ranit. Sunt altii care ar da orice sa fie iertati. In general, nu se sincronizeaza…
Da, Araceli, dar ce este spart nu va arata niciodata ca nou… Sincronizari? Prea putin spus 🙂
Sunt de acord ca este bine sa nu reluam firul rupt pentru ca mereu va avea un nod… Si mai mult decat sincronizari, la ce te referi? 😀
La temeri? La dezamagiri? La tristeti? La orgolii? La suferinte (mai mult sau mai putin motivate) care ar putea (re)aparea? La reprosuri? La neincredere? La lipsa de puteri? La… 🙂
:)) misto… nu ma asteptam sa pui si varianta pt femei :))
totusi, eu am intalnit mai multi baieti decat fete care sa planga dupa ex… sau, mai bine zis, fetele plang ce plang, apoi o iau de la capat, cu aceeasi pasiune si speranta… baietii au tendinta de a-si fereca bine inima dupa o experienta nefasta si abia dupa ani de zile mai sunt in stare sa descuie usa inimii lor…
dar sa nu generalizez… poate ma invart eu intr-un cerc de exceptii…
Briza, in acest domeniu cred ca este relativ… si femeile si barbatii regreta pe cineva, mai mult sau mai putin. Tine de structura fiecaruia, de determinare si de alegere, nu de apartenenta la genul feminin sau masculin. Si, bineinteles, de intensitatea sentimentelor…
Si de intensitatea ranilor si dezastrului lasat in urma…
Nu chiar. Ce nu te omoara te face mai puternic :P. Dezastrul ar putea fi un argument pentru uitare, nu pentru regret. Pentru uitarea sentimentului si retinerea faptei.
Cred ca eu cunosc cel putin o persoana de gen masculin care s-a purtat cum am scris mai sus (cu toate ca inainte trecuse printr-un moment precum cel descris de Nevermore…). Fata a incercat sa-l readuca si sa-l ierte, in ciuda faptului ca el gresise si o ranise, dar el a refuzat. Daca ma gandesc bine, ambele cunoastem persoana… eu, in mod cert, si dincolo de realitatea virtuala.
ma furnica buricele degetelor sa intreb cine, imi vine in minte o anumita persoana care ar putea fi, dar chiar nu conteaza asta. in schimb, vreau sa te intreb ceva ce chiar e important de stiut: el o iubea pe fata?
Nici daca ma intrebi, nu am sa-ti spun oricum cine este persoana, cred ca este suficient ce am dezvaluit, pentru ca nu face subiectul blogului de fata si ia aspect de sueta… Era doar o exemplificare a faptului ca oamenii sunt foarte diversi. Daca o iubea sau nu, e relativ. Sunt multe moduri de a iubi, iar intr-unul dintre ele sigur o incadra si pe ea… Orgoliul, in cazul lui, si-a spus cuvantul si probabil ca a fost mai puternic decat iubirea.
@Araceli, Briza, ca sa alimentez mica sueta, si eu cunosc nu unul ci zeci de cazuri. Toti trecem prin asta si traim cu acea amintire – o povara mai grea sau mai usoara. Dar cand e vorba de orgolii… Diavolul nu este singurul al carui pacat favorit este mandria, mai sunt si eu :).
Nu am judecat :), pentru ca si eu sufar de acest pacat, cu toate ca devenim cam prea religiosi. Pur si simplu am analizat :D. Nu stiu daca azi cara vreo povara si nici nu face obiectul interesului meu, dar era asa cum am spus o simpla constatare… ca in universul fiecaruia exista si exceptii. Doar ca nu le stim tuturor povestea. Unii sunt prea orgoliosi s-o spuna…
Dimpotriva, simt ca tindem spre tabara opusa… Orgoliul, mandria pot produce stari, trairi, sentimente, voluptati care pot fi greu egalate de alte lucruri comune. Chiar si inchiderea in sine si resemnarea, izvorate din orgoliu, sunt mai placute decat un biet strigat de durere, decat un scancet dupa ajutor adresat oricui are timp si chef sa asculte.
Da ai dreptate, stiu si asta :), dar eu contextualizasem strict la acea situatie. Daca orgoriul nu ar provoca nicio placere si senzatie de putere, nu cred ca am mai suferi de el.
Strict raportat la mine, nu sufar de orgoliu… il iubesc 🙂
:D, da o oarecare senzatie de putere, de incantare de sine, de a avea ultimul cuvant… e datator de dependenta…
🙂 E o dependenta sanatoasa.
… nu-s sigura…
Poti fi! 🙂
Cred ca e cam pesimist spus… Toate acelea nu au ce cauta cand te decizi sa treci peste. Si cand accepti, asa cum spuneai de cainele acela, ca exista si o fata umana a iubirii…
Araceli, a te decide sa treci peste nu este echivalent cu a putea trece peste. Cainele acela, fericit, ar fi acelasi cu cainele batut. Dar mana la care faceam referire nu poate fi niciodata mana care a lovit, ci o alta.
Sunt absolut de acord si aici cu tine, ca e vorba despre o alta mana, ca altfel ajungem la acel fir innodat. Evident ca este acelasi caine, dar da, a hotari si a te putea tine de ce hotarasti e diferit… pentru unii. Poate si pentru mine…
Pentru toti.
Daca tu spui, raman sa-ti dau dreptate, desi… oamenii sunt prea diferiti… oricum, sa ne contrazica acela care doreste…
🙂
Cam enigmatic… si poate adevarat. Si eu m-am exprimat in dublu sens: suferinta fie acutizeaza regretul, fie ne desprinde total de un sentiment care ne-a torturat… am argumente pentru ambele…
Dupa suferinta, in unele cazuri apare revolta impotriva calaului. Revolta ne desprinde, nu suferinta. Desi daca privesti revolta ca pe o parte a suferintei… iti pot da dreptate.
Am ajuns la un punct comun… sa-ti spun ca uneori nu este iubire mai mare decat cea vis-a-vis de calau?
🙂 de acord!
:), ok, imi place increderea…