(Pseudo)cronică de concert. Amorphis.

Nu mai ţin minte dacă am mai spus că nu sunt un adept al concertelor. Prefer să stau comod în casă şi să îmi ascult muzica. Totuşi, sunt unele nume pe care nu le-aş rata chiar dacă ar veni, să zicem, de două ori pe an. După ce am văzut anul trecut la Maiden, m-ar durea sufletul să stau în casă ştiind că Dickinson încinge atmosfera pe cine ştie ce stadion. Şi nu aş rata nici un AC-DC (deşi suntem prea desculţi ca să ne facă o vizită), poate băieţii de la Manowar, Lake of Tears, Helloween, Crematory… Pe de altă parte, preferinţele mele muzicale sunt constituite din formaţii care au un trecut în spate, având în componenţă oameni care trebuie să se gândească mai mult la pensie decât la încins atmosfere.

Una dintre excepţii este, totuşi, Amorphis. O trupă cu ceva istorie în spate, dar cu un viitor promiţător pentru următorii, cel puţin, zece ani. Nu mi-a părut rău că i-am văzut, deşi nu pot spune că a fost un show ieşit din comun (vezi Iron Maiden) sau o atmosferă incendiară (vezi Manowar). Chiar am fost uimit, la început. Amorphis este un nume mare, cu o valoare incontestabilă, şi totuşi… nu cred să fi fost mai mult de 500 de oameni. De ce? La întrebarea asta nu prea pot răspunde. Poate pentru că piaţa rock în România nu este bine dezvoltată, sau pentru că e prea dezvoltată piaţa lui Guţă şi a celorlalţi cretini m(an)elomani.

Trupele care au cântat în deschidere nu m-au impresionat deloc. Dar mi-ar fi plăcut să am vreun maimuţoi manelist legat fedeleş, pe care să îl fi pus cât mai aproape de vreo boxă. Black metal-ul, death-ul, brutal-ul nu mă atrag, dar pariez că le-aş fi gustat privind convulsiile unui personaj ca cel mai sus amintit. Nu am avut norocul ăsta, din păcate, deşi pe de altă parte a fost mai bine. Pentru că, deşi puţini, cei care au venit să vadă Amorphis m-au impresionat în mod pozitiv. Poate aş exagera spunând că a fost cel mai civilizat concert la care am fost. Dar cu siguranţă a fost unul din cele mai civilizate. Nu a înjurat nimeni pe nimeni, nu au existat berbeci care să se arunce unul în altul cu capul înainte, berea, culmea!, a fost la doză, nicidecum în pahare de plastic pe jumătate umplute cu apă.

Chiar dacă până să cânte cei de la Amorphis am ascultat cântece pe care, când vreau să îmi pedepsesc vreun vecin, le dau la maxim şi plec în oraş ca să nu mă simt şi eu pedepsit, aşteptarea a meritat. Nu ştiu dacă ar putea cineva să arate vreun minus în prestaţia cântăreţilor. Toţi şi-au făcut treaba cu profesionalism şi au cântat cum ştiau ei mai bine. Şi nu a fost rău, chiar dacă m-am declarat adeptul altor genuri. Mi-a părut rău doar că Amorphis nu au cântat piese cu care, probabil, ar fi încins şi mai mult audienţa. E mult spus mi-a părut rău. Nu au cântat cele mai bune piese, dar asta cu siguranţă poate fi considerată o observaţie subiectivă. Obiectiv? Au meritat banii. Pentru că am văzut că se poate să fim civilizaţi şi să ne bucurăm de muzică bună. Cu riscul de a fi priviţi, uneori, ca nişte sectanţi. Chiar la asta mă gândeam aseară… penticostalii şi alţi bătuţi în cap se strâng mai mulţi când vreun predicator apucat de streche se apucă să propovăduiască. E încurajator, totuşi, că Amorphis a “propovăduit” muzica bună unui public variat, tineri şi oameni trecuţi de a doua tinereţe, bărbaţi şi femei. Da, femei… multe… multe pentru aşteptările mele. Şi, menţionând acest lucru dragului şi inexprimabilului meu prieten, discutând, am ajuns la o concluzie încântătoare: rockul e făcut din femei.