Motiv

Orice s-ar spune, nu este uşor să scrii. Sau poate este, dar nu pentru mine. Chiar şi când „Nevermore” era aproape terminată, a existat un moment în care am fost gata să renunţ. Pentru acele momente de disperare, de saturaţie, de consumare intensă, toţi avem nevoie de unele motive care să ne păstreze pe un anumit drum. Nu voi face istoria descoperirii aceastei piese, totul pare că s-a întâmplat cu mii de ani în urmă. Vă voi spune doar că Nevermore este, în cea mai mare parte, scrisă sub imperiul ei. Şi datorită ei. Să ascultaţi cu plăcere!

Seven days to the wolves (7). Insulta

          Deși folosită prima oară de Plaut, expresia “homo homini lupus” (omul e lup pentru om) a fost făcută celebră de Thomas Hobbes, în De cive (1642). Nu voi căuta să arăt adevărul cuprins de aceste cuvinte, substanța și consistența lor sunt de netăgăduit, deși proferează o jignire cruntă la adresa lupului. Chiar dacă există circumstanțe, nu știu dacă este scuzabilă această alăturare a unui animal atât de demn precum lupul, cu cea mai nestăpânită dintre fiare – omul. Antichitatea ne-a lăsat, printre multe alte lucruri de valoare, impresia că omul este măsura tuturor lucrurilor, în timp ce Evul Mediu a demonizat într-atât de mult lupul, încât i-a făcut uitat aspectul luminos. Și totuși, dacă cineva ar fi curios să studieze comportamentul acestui animal, ar observa cu ușurință cât de mincinoasă este această comparație. Pentru că lupii nu se ucid între ei fără motive, nu sunt mânați de lăcomie, de ură, de invidie… Lupta pentru supraviețuire este un lucru, plăcerea bolnavă pentru carnagii, pentru provocarea suferințelor, la nivel mai mare sau mai mic, este altceva. Deși prădător, lupul nu vânează decât atât cât să poată mânca, nefiind animat de ferocitate și de sete de sânge. Asupra omului, însă, aș prefera să nu mă pronunț. În toate cercetările care s-au făcut de-a lungul timpului asupra lupului, nu sunt menționate orori. Sfâșierea turmelor întregi este o poveste, înghițirea bunicuței de asemenea… Iar atacurile asupra oamenilor sunt rare, provocate în cele mai multe cazuri de turbare și de neglijență.

            Aruncând scurte priviri asupra rânduielilor unei haite nu se va observa nici un indiciu care să aducă aminte de om. Lupul față de lup nu arată nici cruzime, nici viclenie, nici ură, nici răutate. Toate acțiunile sale sunt dictate, în mod natural, de instinctul de supraviețuire, urmând, însă, unele legi nescrise. Ca orice ierarhie, haitele de lupi sunt conduse de un lider – masculul alfa, față de care ceilalți componenți arată ascultare. În unele situații vor apărea lupte pentru supremație, masculul alfa fiind provocat de un altul, aspirant la acea poziție. Înfruntarea, însă, nu aduce moartea adversarilor decât în cazuri extrem de rare. Pentru că lupul nu este un ucigaș, ci un înțelept; nu este un demon, nu este un torționar, ci o victimă.

            Homo homini lupus? Este o minciună, o insultă la adresa lupului. Pentru că “lupul este acel animal care arată ca un câine, dar este un Spirit Mare.” (zicală amerindiană)

Seven days to the wolves (6). Licantropul

Nu eram sigur dacă în acest serial să introduc un capitol mai degrabă hollywoodian. Totuși, datorită anumitor rațiuni am decis să nu îl omit, ca atare, astăzi vă voi vorbi despre omul lup – licantropul, sau, în termen popular, vârcolacul.

Omul lup are abilitatea de a își schimba înfățișarea – din om în lup, și invers, fie în urma mușcăturii sau zgârieturii primite de la un alt vârcolac, fie în urma unui blestem. Transformarea este, în general, asociată cu perioadele de lună plină, prima mențiune de acest fel datând din Evul Mediu. Această direcție este relativ trasată și în mitologia nordică, dar nu cu deosebită precizie. Legenda spune că Lupul Fenrir ar fi avut doi fii, Skoll și Hati. Primul, Skoll, era considerat divinitatea eclipselor și a apusurilor. El urmărea zilnic soarele, profețiile spunând că va reuși să îl înghită înaintea Ragnarok-ului, în timp ce Hati era urmăritorul lunii. Probabil și acesta este unul din motivele pentru care vârcolacul apare ca o figură europeană, spectrul său întinzându-se în alte credințe, de pe alte continente, mult mai târziu.

Primul vârcolac este menționat încă din antichitate. În “Metamorfoze”, Ovidiu face referințe la povestea regelui Arcadiei, Lycaon. În semn de dispreț față de Zeus, Lycaon i-a servit acestuia mâncăruri preparate din trupul propriul fiu, ca pedeapsă fiind transformat în lup.

Clerul creștin a preluat și această legendă, considerând licantropia o pedeapsă divină. În viziunea lui Toma D’Aquino nu numai Dumnezeu, ci și sfinții aveau puterea de a aplica această pedeapsă acelora care le stârneau mânia. “Omnes angeli, boni et Mali, ex virtute naturali habent potestatem transmundi corpora nostra” (Toți îngerii, buni sau răi, au puterea de a ne transforma trupurile) spunea Toma, bazându-se pe legenda conform căreia Sfântul Petru l-ar fi transformat în lup pe regele gal Vereticus. Mai târziu, credința spune că blestemul se răsfrângea chiar și asupra celor excomunicați de Biserica Catolică.

Conform principiului bisericesc, anume că orice depășește preceptele și imaginile stabilite de cler este diavolesc, vârcolacul a fost și încă este considerat, în proporție covârșitoare, o forță a răului, a Diavolului. Dar ar putea fi interesant de menționat singura excepție din istorie în care această convingere a fost contrazisă în Europa. În anul 1692, în Jurgenburg, Livonia (regiune apropiată de Marea Baltică), un bătrân de 80 de ani, pe nume Thiess, a pretins, sub jurământ, că vârcolacii sunt “Câinii lui Dumnezeu”. În această nouă lumină, vârcolacii aveau rolul de a se lupta cu creaturile Satanei, fiind în slujba divinității. Mai mult, Thiess pretindea că sufletele vârcolacilor căzuți în aceste înfruntări erau primite și oprite în Rai. Bineînțeles, având în vedere epoca, bătrânul a fost condamnat la biciuire pentru idolatrie și superstiție, ceea ce, probabil, a prevenit apariția oricăror alte afirmații asemănătoare.

Interesant este faptul că licantropia este menționată și la populațiile de amerindieni, însă în legendele acestora imaginea lupului este una benefică. Acest lucru nu poate duce decât la concluzia că până și în cazul vârcolacilor (chiar și a celor hollywoodieni) se face resimțită o disociere a credințelor, și ea datorată percepției duale pe care omenirea o are asupra lupului.

Seven days to the wolves (5). Teoria conspirației

          Opiniile divergente cu privire la lup, exprimate în mitologiile lumii, sunt de natură să arate doar complexitatea pentru care este recunoscut acest animal. Există suficiente indicii care să permită încadrarea lupului atât ca divinitate a întunericului, cât și a luminii. Dar nici una dintre aceste mitologii nu este vinovată de soarta nedreaptă pe care lupii sunt nevoiți să o îndure. Omul de început, deși împărțea divinitățile în bune și rele, era dominat de teama ancestrală față de acestea, neîndrăznind să ridice mâna împotriva lor.

            Lupul, care într-o vreme a fost, după om, viețuitoarea cea mai răspândită pe suprafața planetei a fost atins de un alt flagel care, de altfel, a îngenuncheat și omul – Biserica. Dacă în antichitate lupul era în anturajul zeilor, în evul mediu nu a existat un alt animal mai demonizat, mai temut și mai prigonit. Vânarea până la extincție a lupului a pornit în perioada cea mai neagră a omenirii, în baza afirmațiilor clerului bigot. De aici, până la a fi atins de ura irațională a plebei ținută în întuneric cu bună știință, nu a mai fost decât un pas.

            Prigoana lupului era, însă, necesară unei religii distrugătoare precum este creștinismul. Pentru a obține puterea pe care o deține această religie astăzi, propovăduitorii creștinismului au căutat nu doar să îndobitocească masele, dar să și distrugă miturile omenirii. Din creatorul lumii sau distrugătorul ei, din anturajul zeilor, dintr-o zeitate fascinantă, lupul a fost transformat în victima perfectă pentru acești torționari ai săi. Din punct de vedere strategic, creștinismul avea nevoie să efectueze două transformări, anume instalarea lui Dumnezeu ca unic creator al lumii și al omului, precum și conferirea unor anumite înfățișări, Satanei sau reprezentanților săi.

            Este adevărat, poate părea o teorie a conspirației, nesusținută de niciun fel de motiv sau motivație. Da, este posibil. Dar totodată, instaurarea unui nou creator al lumii nu poate fi completă decât atunci când toți cei de dinainte au fost aruncați în uitare, în desuetudine sau în dizgrație. Anatema aruncată asupra lupului a fost una cruntă. Inchiziția a declanșat prigoana, susținând că vrăjitorii, vrăjitoarele și celelalte creaturi “necurate”, se puteau transforma în lupi. Mai mult, prin însăși cartea sa de căpătâi, creștinismul aruncă pe umerii lupului o povară mincinoasă. Omenirea nu mai avea nevoie de un animal care să reprezinte demnitatea, libertatea, inteligența, ci de unul ușor de dominat și de manevrat – mielul. Și cine era mai potrivit să amenințe viața preferatului noii divinități decât unul dintre exponenții divinităților vechi? “Mergeţi; iată, Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor.”(Luca, 10:3). Și totuși… oare nu existau pe vremea aceea tigri? Nu existau lei? Ferocitatea acestora întrece cu mult cruzimea lupului. Dar aceste feline nu au roluri atât de importante în nici o mitologie. Lupul are.   

            Aș îndrăzni să spun că lupul, ca animal, este o victimă colaterală a răzoiului dintre religii. Dintre creștinism și religiile politeiste. Astăzi nu mai există lupi în majoritatea țărilor Europei Occidentale, iar în Statele Unite au dispărut total, cu excepția Alaskăi și a Michiganului. Să fie acest lucru o consecință a acestui război? S-ar putea să vi se pară prea mult, să vă pară o exagerare. Nu am pretenția că am descoperit America, nu am curajul să spun că am găsit izvorul suferințelor lupului. Este doar o idee rezultată în urma unor conexiuni. Din fericire, există încă și alte credințe mai vechi, reminiscențe ale riturilor păgâne, care nu ne lasă să uităm adevărata față a lupului, frumusețea și complexitatea sa…

Seven days to the wolves (4). Controverse

          Probabil destinul lupului și suferința sa puteau fi evitate dacă omul și-ar fi respectat credințele originare și ar fi căutat să cerceteze înainte să judece. Este, totuși, adevărat, lupul este un animal controversat, privit de unii cu fascinație și chiar cu adorație, dar hulit de alții. Această optică datează încă de la începuturile omenirii, lupul fiind prezent în toate mitologiile importante. În mitologia greacă, lupul este privit ca un simbol al luminii, fiind un atribut al lui Apollo, zeul zilei și al luminii, dar totodată și una dintre întrupările lui Zeus. De aceeași optică beneficiază și în mitologia romană, fiind un simbol al lui Marte, zeul războiului, dar mai ales, animalul care hrănindu-i pe Romulus și Remus are un loc important în fondarea Romei. Înaintea oricărei bătălii, apariția unui lup dădea curaj legiunilor romane, existând credința că respectiva apariție prevestește victoria asupra dușmanului.

            În mitologia chineză, creator al dinastiilor chineze este recunoscut a fi Lupul Albastru Ceresc. Această credință este preluată și de mongoli, lupul celest fiind considerat strămoșul lui Gingis Han. Urmând această linie, Mustafa Kemal – atutointitulat Atatürk – a fost poreclit de poporul turc “Lupul cenușiu”. În schimb, în mitologia hindusă, lupul este privit ca fiind un animal demonic, apropiat zeităților malefice, dușman și devorator al luminii.

            Dacă în unele mitologii lupul este privit ca un favorit al zeilor, sau ca întemeietor al lumii, în mitologia nordică el este privit ca responsabil pentru distrugerea lumii. Este vorba despre Fenrir, sau Fenris, un monstru gigant întruchipat în lup. Legenda spune că aflând despre profeția care punea sfârșitul lumii pe umerii lupului și ai familiei sale, zeii l-au prins pe Fenrir și l-au închis într-o cușcă, însărcinându-l pe Tyr, zeul războiului, să îl hrănească și să îl îngrijească. Când a crescut, dimensiunile gigantice ale lupului i-au determinat pe zei să încerce să îl înlănţuiască, pentru a nu reprezenta un pericol, dar lupul rupea fiecare lanţ cu care era prins. De aceea, zeii au rugat dwarfii să creeze un lanţ magic(Gleipnir, care deşi era imposibil de rupt părea foarte subţire), pentru ca lupul să nu mai poată scăpa. Apoi au încercat să-l păcălească pe Fenrir pentru a-l prinde, susținând că nu este îndeajuns de puternic pentru a rupe lanţul. Lupul a vrut să-şi confirme puterea, dar a cerut o dovadă de încredere: unul dintre zei trebuia să-şi pună mâna în fălcile lui. Nimeni nu a acceptat, în afară de Tyr. După mai multe încercări, văzând că nu poate scăpa din lanţuri și că nu va fi eliberat, Fernir a retezat cu colţii mâna zeului. Zeii l-au dus și l-au încătuşat de o stânca la 100 km sub pământ, iar capetele lanţului le-au legat în cele patru puncte cardinale. În ziua Ragnarok-ului Fenrir va rupe lanţul si se va alătura giganţilor în lupta împotriva zeilor, fiind cel care îl va devora pe Odin.

            Aceste optici, dragilor, chiar dacă reflectă poziții contradictorii, caracterizează lupul ca fiind unul din cele mai nobile animale. Sunt puține acelea care sunt atât de apropiate zeilor și care să aibă o atât de strânsă legătură cu creația și distrugerea lumii. Atât din mitologia romană cât și din cea nordică reiese pregnant caracterul nestăpânit al lupului, dârzenia sa și nesupunerea. Fascinația lupului a cuprins și alte popoare, fiind prezentă și în alte mitologii, precum cea egipteană și cea dacă, devenind totodată un subiect de discuții interesante și aprinse – este lupul un exponent al binelui și al luminii, sau al răului și al distrugerii?

Seven days to the wolves (3). Calendarul lupului

          Observând că unii dintre voi au anticipat unele aspecte pe care aș fi vrut să îmi axez această aplecare asupra lupilor, am decis să modific puțin planul pe care îl concepusem inițial. Ca atare, astăzi aș vrea să îmi justific alegerea de a discuta despre lup în această săptămână. Probabil că știați, probabil că nu…, chiar dacă veți dori să admiteți sau să vă împotriviți, trebuie spus că actualele calendare creștine au făcut uitate calendarele populare arhaice. În cadrul acestor calendare arhaice, în zona Europei de Est, luna noiembrie este marcată de figura predominantă a lupului.

            Calendarul lupului este format din trei perioade marcate de spectrul acestui animal. Prima perioadă începe cu respectarea sărbătorii Sfântul Petru de iarnă (16 ianuarie), zi numită și “lanțul lui Sfântul Petru”. În această zi, stăpânul lupilor le hotărăște prada pentru tot cursul anului. La 17 ianuarie, o altă „zi ţinută”, Tănase de ciumă, devine, printr-o contaminare directă, „rău de lupi”.De asemenea, zilele dintre 25 ianuarie și 3 februarie, numite Filipii de iarnă, impun respectarea anumitor interdicții de lucru, fiind ținute de frica lupului.

            Cea de-a doua perioadă în care lupul devine figură marcantă în riturile sătești este data de 29 iunie, numită Soborul lupilor. Credința populară spune că la această dată lupii se adună la o răscruce, iar Sfântul Petru le împarte pâine, lupilor rămași flămânzi împărțindu-le, uneori, vite sau oameni. Mai plastică este exprimarea reținută de Mihai Coman, în cuprinsul Bestiarului mitologic românesc. “lupii se adună într-un loc anume hotărât, la urlătoare, la o răscruce; urlatul înseamnă că lupii se roagă sau cer de mâncare stăpânului lor; Sf. Petru, auzind urletul vine între lupi; el începe să rupă codrii dintr-o pâine care nu se mai isprăveşte şi aruncă la fiecare lup, sau le împarte prescură, ori nişte boabe de năut ori seminţe, care le taie foamea aşa încât pot răbda mai multe zile; dacă acestea nu se ajung, pentru lupul rămas flămând urseşte un om sau o vită; fără porunca lui Sf. Petru lupii nu îndrăznesc să facă vreo stricăciune în lume, chiar dacă ar muri de foame”.   

            A treia perioadă calendaristică dedicată lupului este în luna noiembrie. Între 12 și 21 noiembrie, perioada Filipilor de toamnă, este interzis lucrul cu orice obiect ascuţit, cusutul cu aţă roşie, torsul lânii, datul cărbunilor din vatră. Se crede că, dacă aceste interdicţii nu sunt respectate, lupii au acordul Sfântului Petru să mănânce vitele sau copiii de la casa respectivă. În ultima zi de Filipi se lipeşte cu lut gura cuptorului, pentru ca gura lupului să fie la rândul ei lipită. Această perioadă de toamnă se încheie cu „păzitul usturoiului” de Sfântul Andrei (30 noiembrie), când toți membrii familiei consumă usturoi, ung cu usturoi ferestrele şi uşile şi spun toată noaptea poveşti pentru a alunga fiarele şi strigoii.

            În realitate, acest ciclu de toamnă este așezat în jurul anumitor momente importante din viaţa lupului. În luna octombrie se formează haitele și încep atacurile pentru procurarea hranei, iar în a doua jumătate a lui noiembrie începe perioada de împerechere. Nu știu dacă poate fi considerat ciudat, sau o caracteristică aparte, dar lupul „se înmulţeşte şi dă viaţă într-o perioadă în care natura este moartă”. Probabil și acesta este unul dintre motivele pentru care, în mitologia românească, se consideră că lupul are legături simbolice cu spiritele, cu morții și cu strigoii, fiind un Caron autohton, îndeplinind misiunea de a conduce sufletele pe lumea cealaltă.

Notă: informațiile au fost preluate din Bestiarul mitologic românesc – Mihai Coman

Seven days to the wolves (2). Lupul (Octavian Goga)

Te-am auzit cum hăuleai departe,
Înfiorând pădurea-nzăpezită,
Bătrâne lup, cu gura istovită,
Etern pribeag al câmpurilor moarte,
Te-am auzit cum hăuleai departe.

Te-am auzit, şi-n ceasurile grele
Ce mă gonesc cu vifore turbate,
Am priceput chemarea ta de frate,
Şi-am priceput că-n noaptea fără stele
Tu eşti tovarăş visurilor mele…

Tu, numai tu, neîmblânzită fiară,
Ce-ţi strigi pustiei patima flămândă,
Şi-n prigonirea câinilor la pândă,
Îţi plimbi prin codri ura solitară –
Tu înţelegi un suflet fără ţară…

Seven days to the wolves

          Uneori nu doar iubirea este îndreptată către cei care nu o merită sau care o trădează. La fel se poate întâmpla și cu ura. O ură care se poate manifesta în mod irațional și în virtutea inerției. Nu am devenit un ecologist fanatic, nici vreun luptător pentru drepturile animalelor. Nu mi-am schimbat nici opticile în așa măsură încât să ajung să manifestez în costumul lui Adam, sperând că astfel îi voi convinge pe alții să renunțe la hainele de blană sau la cele din piele. Dar, așa cum o spune și titlul, în următoarele zile aș vrea să mă aplec asupra unei… nedreptăți. Probabil că veți considera, voi, cei care (re)veniți în mod mai mult sau mai puțin constant în acest spațiu, că aceasta este o abatere de la linia cu care v-ați obișnuit. Și totuși nu este. Sper că vă veți convinge… și dacă nu, cu siguranță voi beneficia de îngăduință.

           Iubirea și ura sunt sentimente mult mai asemănătoare decât credem. Intensitatea este de multe ori aceeași, chiar dacă, în principiu, sentimentele sunt plasate la poli opuși. Extremele, în general, se aseamănă foarte mult – unul din motivele pentru care cred că aici își va găsi locul și acest pseudostudiu, fără a părea discrepant. Un gest care caută doar să lămurească unele lucruri, să afle unele explicații, dar mai ales să găsească informații. Informații asupra unei specii anatemizate (priviți termenul folosit și la propriu și la figurat), în spatele căreia omul a aruncat pe nedrept blestemul dispariției, al exterminării.

            Pentru început, astăzi, va fi doar o piesă… dintr-un punct de vedere superficial. Din unul mai profund, un tribut. Un tribut adus unuia dintre cele mai nedreptățite și mai nobile animale.