Urare

Nu te teme, e genul de iubire îndreptată către cel mai bun prieten. Dar tot iubire este, deci se potriveşte şi aici. La mulţi ani! Şi să ne trăieşti (deşi suntem destui cei care uneori ţi-am rupe gâtul). Sper că ai pregătit borcanele…

sau, dacă preferi…

Filozofia dragostei (Percy Bysshe Shelley)

Trec izvoarele în râuri,
Râurile curg spre mare.
Nevăzute, limpezi brâuri
Leagă boarea de-altă boare.

Nu-i nimic stingher în Fire.
Toate tind să se îmbine
Într-o tainică iubire –
De ce nu şi eu cu tine?

Munţii-aştern pe cer săruturi
Val pe val se-mbrăţişează.
Care-i floarea fără fluturi?
Am fugi de ea, cu groază.

Soarele în braţe strânge
Globul. Luna-n mări se scaldă.
Ce-ar fi viaţa mea? – s-ar frânge
Fără sărutarea-ţi caldă.

Din nou, despre „Nevermore”

Mi s-a “reproşat” că Nevermore este împinsă înspre liric prea cu bună ştiinţă. “Ori e proză, ori ne apucăm de poezie…”. Nici nu voi da pe această cale o replică, nici nu mă voi justifica. Voi face doar câteva menţiuni pentru a fi înţeles şi, probabil, chiar pentru a mă înţelege pe mine însumi.

Uneori proza mi se pare rece. Uneori poate părea doar ca o relatare, ca o poveste spusă mai frumos sau mai puţin frumos. O cronică. Lirismul, în schimb, este în măsură să surprindă sentimentele şi trăirile, creând impresii mult mai puternice. Şi, având în vedere subiectul pe care l-am ales, m-am întrebat: “Ce vreau, să povestesc o întâmplare, sau să o fac să fie trăită?”. Am optat pentru a doua variantă. Deşi nebunească, deşi s-ar putea să fie lovită cu pietre sau să fie neînţeleasă, vreau ca Nevermore să fie trăită, nu citită. Poate nu aşa cum am trăit-o eu  când am scris-o, dar aşa cum va crede fiecare, aşa cum va putea fiecare dintre cei care îşi vor lăsa ochii să cadă asupra acelor pagini. Cred cu tărie că în felul acesta impresia lăsată va fi mult mai puternică.

În definitiv, nu am vrut să spun o poveste prin care a trecut, probabil, fiecare dintre noi. Am vrut să transpun stări, gânduri şi trăiri. Nu numai ale mele. Ale noastre, ale celor care avem curajul să simţim. Nu mă puteam depărta de lirism, nici nu am vrut să îl las la un nivel “acceptabil”. Intensitatea unor sentimente nu este suficientă la acest nivel – “acceptabil”. Sentimentele de cele mai multe ori exagerează, mai ales iubirea. Şi atunci, m-am gândit, de ce să nu o reţin într-o copie cât mai fidelă?

Unii vor găsi, poate, că am sacrificat povestea în favoarea întoarcerii spre interior. Ei, şi?! Nu puteam să devin raţional într-o carte care îşi pierde raţionalitatea prin trăirea intensă a sentimentelor. Nevermore este iraţională. Nu este negândită, doar îşi pierde raţiunea sub imperiul trăirii. Şi sper că se termină înainte ca raţiunea să îşi revină din amorţire, înainte să îşi recapete forţa.

Voi, cei care până acum aţi ajuns să mă cunoaşteţi, veţi înţelege că acest debut nu se doreşte a fi pe un drum bătătorit de mulţi alţii. Este un debut al nebuniei, al răsturnării unor constrângeri, al călcării unor tipare. Şi, cum îmi spunea cineva la care am ajuns să ţin, “fie va fi urâtă, fie va fi iubită”. Dar oricare variantă ar fi, va exista un semn de exclamare în urma afirmaţiei. Nu va exista nici loc de întors, nici dubiu. “O urăsc!”, “O iubesc!”… poate nu contează nimic altceva decât exclamaţia.

Pentru mine, dragilor, Nevermore este un cântec. Nu unul de lebădă…

S-au întâlnit într-o seară geroasă de decembrie. El avea mâinile îngheţate, ea avea ochii roşii de plâns. S-au privit. “De ce ai mâinile îngheţate?” a întrebat ea. “De ce ai ochii roşii?” a întrebat el. Au zburat printre nori ţinându-se de braţ. Lui îi era teamă să îi prindă mâna, să nu o îngheţe. Ei nu îi era teamă să îl privească. A început să zâmbească şi ochii au început să îi devină lucitori. Păreau fericiţi… erau fericiţi… cine ştie?! Într-o zi în care din ochii ei răsărea soarele, ea îndrăzni să îi mângâie mâna. “De ce ai încă mâinile îngheţate?” a întrebat ea. El îi răspunse şoptit… “Adio!”.

Nevermore

Nu ştiam ce titlu ar fi cel mai inspirat. Dar, orice s-ar spune, “Nevermore” este cel mai potrivit. În toată acea perioadă în care am ars mi-am făcut probleme, întrebându-mă dacă este cea mai bună idee să vadă lumina tiparului şi să fie întâlnită de ochii altor persoane. Probabil am pus prea mult suflet în ea, m-am ataşat mult de lumea pe care am trăit-o şi nu am vrut să îi pun capăt. Într-un fel sau altul, a trebuit, deşi deja mi s-a făcut dor de acea plutire.

Cred că acest noiembrie va trece ca o clipă, teama, emoţia, exaltarea sunt prea puternice… parcă zi de zi mai puternice. Cresc în loc să scadă… Şi ce va fi? Vom vedea… Îndrăznesc să cred că nu este o carte comercială, sper doar să fie adevărat ce mi s-a spus, că vor fi destui care să arunce cu pietre. Nu îi va putea opri nimeni, dar cred că de cealaltă parte a baricadei vor fi suflete care vor rezona, care se vor identifica în acele pagini. Şi altele, poate, care vor simţi puterea sentimentelor pe care am vrut să le transpun, pe care cred că am reuşit să le transmit.

Sunt câteva persoane care au citit deja cartea (se ştiu, nu le  voi menţiona aici pentru a nu leza alte persoane) şi opiniile lor au fost extrem de utile. M-au făcut să simt că nu am muncit în zadar, m-au făcut să revin în acea lume şi să mai aranjez câte ceva, să mai trăiesc încă puţin acolo. Şi m-au făcut, într-un fel, să îmi doresc să nu fi lăsat această trăire să ajungă la sfârşit. Pentru că încă nu m-am săturat, mereu găsesc că ar mai fi ceva de spus, ceva de scris… dar dacă aş proceda în acest fel ştiu că Nevermore nu ar mai apărea niciodată şi că acel univers se va stinge neştiut de nimeni, odată cu mine. Aşa că nu îmi rămâne decât să fac o asociere, una care mi-a devenit dragă în ultimul timp… Nevermore. Never enough.