De duminică: Mbube

Fără a intra în amănunte – urăsc duminicile. Ca să o mai luminăm pe aceasta, cum deja cred că începeţi să vă obişnuiţi, m-am gândit să vă atrag atenţia asupra unui cântec de valoare. O piesă care s-a cântat la aproape fiecare chef la care am fost (atunci când eu şi prietenii cunoscători aveam acces la “pupitru”).

Deşi vă propun varianta din ’61, a celor de la The Tokens (cea mai bună, în opinia mea), acest cântec (deja nemuritor) a fost preluat în nenumărate rânduri, ajungând ca astăzi să fie o “piesă de rezistenţă”, din punctul meu de vedere, la un chef care se respectă. Puţini ştiu, însă, că varianta originală datează din 1939.

Şi acum, ca să vă liniştiţi… urăsc duminica, dar nu într-atât de mult încât să îmi iasă bube pe faţă. Dragilor, “Mbube” (leu, în limba zulu), sau, cum este cunoscută în istoria actuală, “The lion sleeps tonight”!

Anunțuri

Spărgătorul de reguli. Premiu

Ada (acum câteva zile) şi Fireflight au onorat prezentul spaţiu virtual cu un premiu – Superior Scribbler Award. Am vrut să îi mulţumesc Adei mai demult, dar uneori lumea norilor este ameţitoare şi face ca unele lucruri, deşi dorite a fi făcute, să fie mereu amânate. A venit, însă, momentul mulţumirilor. Şi, cum, dacă nu v-am obişnuit încă, încerc să o fac pentru viitor, schimbarea regulilor.

De această dată, având în vedere că cei pe care i-aş fi premiat eu (dacă, prin absurd, aş fi respectat regulile) au fost deja premiaţi, am decis ca premiul să plece de aici într-o singură direcţie. Un singur spaţiu virtual va fi nominalizat – probabil nu cel mai frumos, nu cel mai roz, nu cel mai vesel şi nici pe departe perfect, pentru că mereu este loc de mai bine. În consecinţă, (da, mă puteţi învinui pe lângă nerespectarea regulilor, de nepotisme şi de jocuri de culise) premiul „Superior Scribbler Award” merge către…

ROMÂNICA ONLINE

Şi, deşi nu este necesară o motivare, voi spune de ce: pentru că încearcă să şteargă unele metehne şi să înfiereze mentalităţile şi josniciile cu care ne confruntăm, pentru a rescrie, sperăm, măcar o parte din sistemul de valori pe care ar trebui să îl avem.

Mulţam fain, încă o dată, şi o dedicaţie. Pentru toată lumea.

Versus

O piesă din 1984 , reluată, de aceeaşi interpretă (Nena), într-o colaborare, în 2003. Ca să ne amintim… şi să ne temperăm. În orice loc, oriunde, oricând, vă voi spune acelaşi lucru. În acest spaţiu veţi găsi exerciţiile mele literare. Mai reuşite sau mai puţin reuşite. Temele alese, subiectele, sunt secrete… secrete, experienţe care îmi aparţin sau care fac parte din amintirile şi sufletele altora. Îmbogăţite, în proporţie covârşitoare, de fantezia subsemnatului. Şi nimeni, inclusiv eu, nu va trece graniţele stabilite, decât prin puterea gândului. Şi prin muzică.

Întrebarea este: poţi privi acelaşi lucru în acelaşi fel în care o făceai cu ani în urmă? Nu există nicio schimbare de optică? Nicio diferenţă în percepţie? Atunci… unele întrebări nu îşi au rostul. Doar trăirea, simţirea fiecăruia. Iată, aceeaşi piesă, cântată după 24 de ani (Symphonity, 2008). Care e mai valoroasă, mai bună, mai impresionantă? Alegeţi voi… De gustibus!

Q.E.D.

Lui Byron (Percy Bysshe Shelley)

De nu te-aş preţui îndeajuns
Mi-ar stinge pizma orice desfătare,
Iar deznădejdea ar intra pe-ascuns
În mintea care ( – cum un vierme are
Şi el putinţa de a fi o parte
Din infinit) priveşte cum răsar
Ca nişte lumi divine, fără moarte,
Frumoasele-ţi poeme. Află dar
Că nici puterea-ţi de-a întrece-n zbor
Chiar culmile de alţii greu urcate, –
Nici faima – umbră-a unui viitor
Pizmaş pe timp, – să-ntunece nu poate
Cu vre o undă de amărăciune
Stârnită de nefaimă, preţuirea
Ce ţi-o aduce omul care spune:
Şi viermii pot slăvi dumnezeirea.

Totul pentru dragoste (George Gordon Byron)

O, nu-mi vorbiți de oameni faimoși prin fapte mari!
Ni-i faimă tinerețea cu dulcele ei jar,
Căci iederea și boarea și zilele-i de aur
Sunt mai presus ca toate cununile de laur.

Ghirlandele pe-o frunte pleșuvă ce sunt, oare,
Decât o-nrourată dar ofilită floare?
De ce să-mi încunune, deci, tâmpla o podoabă
Ce nu-i decât a faimei prea-trecătoare roabă?

O, faimă! De vreodată lăsatu-m-am vrăjit
De laudele tale, tu nu m-ai amețit
Mai mult ca ochii dragei, căci ei mi-au dat răspuns
Că nu-mi resping iubirea de care m-am pătruns.

Te-am căutat acolo și te-am găsit în ei.
Ți-a împletit privirea-i cunune de scântei.
Aflat-am, în privirile-i de foc,
Și faimă și iubire, – la un loc.

Fragment

          Se trezi sub mângâierea razelor de lună care îi luminau fața. Pentru o clipă, uitând unde se afla, o căută lângă el, întinzând mâna prin întuneric. Apoi începu să se dezmeticească, dar starea aceea de buimăcie, de nesiguranță pe care o simțim toți atunci când suntem între două lumi, devenea chinuitoare. Spera ca totul să fi fost un vis, un vis ciudat, așa cum erau multe altele pe care le avusese. Când deschise ochii, însă, teama îl săgetă. Nu era un vis. Tavanul scund de bârne îl privea, parcă, nemișcat, inert, imperturbabil, strecurându-i în suflet doar evidența: nu era în lumea lui, în lumea căreia îi aparținea. Era într-o lume paralelă, poate, o lume imaginară, sau…

            Se ridică și deschise ușa adăpostului, pășind în noaptea înstelată. Ochii, încă pe jumătate închiși, somnoroși, îl săgetară puțin la vederea acelei întinderi nemărginite. O întindere asemănătoare cu un câmp de bumbac… doar că acest bumbac era rece și neprimitor. Moliciunea lui, magia lui, ascundea întunecimi pe care nu le-ar fi bănuit nimeni, pe care nu le-ar fi dorit nimeni. E ciudat cum intoleranța, moartea, durerea, cruzimea, fanatismul, pot să se ascundă sub o mască atât de plăcută și atât de mincinoasă. Privi prin întunericul sfâșiat de colții gerului și de lumina stelelor. Căută, într-o clipă de speranță nebunească, o scăpare, o ieșire din lumea în care fusese aruncat fără voia lui. Câțiva brazi stingheri își mișcară cetina, scuturând-o de zăpada rece, un gest asemănător unei negații mute, evidente doar printr-o clătinare a capului. O clătinare tristă, cu privirea lăsată în jos, care spune totul fără să rostească vreun cuvânt.

            În imensitatea mării de zăpadă încercă să înțeleagă – de ce el? De ce acel loc? Își înfundă mâinile în buzunare și încercă să respire. Gerul era necruțător, răspândindu-și în aer acel miros caracteristic… miros de iarnă amestecat cu tulburările pe care frumusețea acelei lumi nu ar fi trebuit să le cunoască niciodată. Nările i se lipiseră, fața îi era înghețată și buzele începuseră să îi tremure, prevestind viitorul clănțănit al dinților – de frig…?  de spaimă…?

            Luna făcea ca totul să strălucească, folosindu-și toate puterile pentru a perpetua acele minciuni, pentru a ascunde toate lucrurile înspăimântătoare, dar în același timp, pentru a pune în gardă… Era ciudată acea strălucire palidă, când limpede, când încețoșată, parcă, de ceva nedefinit. Își apropie de buze palmele strânse căuș și încercă să le încălzească suflând în ele aburul cald al respirației. Dar mâinile, deja mușcate de ger, nu simțiră căldura, simțiră doar teama și deruta din sufletul lui. Și dorul… simțiră absența trupului ei mlădios, pe care de atâtea ori îl cuprinseseră în nopțile friguroase de iarnă – e adevărat, în alte nopți, în alte friguri… în alte lumi. Și porni să se teamă că numai și gândul lui îndreptat spre ea ar putea să fie o idee neinspirată, un rău săvârșit fără intenție. Locul ei era acolo, în lumea aceea din care el fusese smuls ca să fie aruncat în necuprinsurile zăpezilor veșnice, a urii veșnice, a unei lupte surde și sinistre, care deși nu se dorea, părea că va fi, și ea, tot veșnică.

            Dar puterea gândului nu poate să fie controlată, la fel cum tremurul mâinilor, uneori, nu poate fi stăpânit. Hotărî să nu se mai gândească la ea pentru a nu o pune în vreun fel în primejdie. Ar fi râs, ar fi râs în hohote de ideea nebună, stupidă, că numai gândindu-te la cineva îi poți face rău. Dar văzuse cât de adevărată poate să fie această idee… Ochii îi căzură pe zăpada rece și densă de la picioarele lui. Se lăsă în genunchi să o privească mai bine, apoi își apropie buzele de ea. Inspiră adânc în plămâni mirosul ei rece și umed și încetă să se mai gândească la mirosul celeilalte, la mirosul femeii, la atingerea ei caldă, la respirația ei fierbinte cu aromă de ceai de zmeură.