Se trezi sub mângâierea razelor de lună care îi luminau fața. Pentru o clipă, uitând unde se afla, o căută lângă el, întinzând mâna prin întuneric. Apoi începu să se dezmeticească, dar starea aceea de buimăcie, de nesiguranță pe care o simțim toți atunci când suntem între două lumi, devenea chinuitoare. Spera ca totul să fi fost un vis, un vis ciudat, așa cum erau multe altele pe care le avusese. Când deschise ochii, însă, teama îl săgetă. Nu era un vis. Tavanul scund de bârne îl privea, parcă, nemișcat, inert, imperturbabil, strecurându-i în suflet doar evidența: nu era în lumea lui, în lumea căreia îi aparținea. Era într-o lume paralelă, poate, o lume imaginară, sau…
Se ridică și deschise ușa adăpostului, pășind în noaptea înstelată. Ochii, încă pe jumătate închiși, somnoroși, îl săgetară puțin la vederea acelei întinderi nemărginite. O întindere asemănătoare cu un câmp de bumbac… doar că acest bumbac era rece și neprimitor. Moliciunea lui, magia lui, ascundea întunecimi pe care nu le-ar fi bănuit nimeni, pe care nu le-ar fi dorit nimeni. E ciudat cum intoleranța, moartea, durerea, cruzimea, fanatismul, pot să se ascundă sub o mască atât de plăcută și atât de mincinoasă. Privi prin întunericul sfâșiat de colții gerului și de lumina stelelor. Căută, într-o clipă de speranță nebunească, o scăpare, o ieșire din lumea în care fusese aruncat fără voia lui. Câțiva brazi stingheri își mișcară cetina, scuturând-o de zăpada rece, un gest asemănător unei negații mute, evidente doar printr-o clătinare a capului. O clătinare tristă, cu privirea lăsată în jos, care spune totul fără să rostească vreun cuvânt.
În imensitatea mării de zăpadă încercă să înțeleagă – de ce el? De ce acel loc? Își înfundă mâinile în buzunare și încercă să respire. Gerul era necruțător, răspândindu-și în aer acel miros caracteristic… miros de iarnă amestecat cu tulburările pe care frumusețea acelei lumi nu ar fi trebuit să le cunoască niciodată. Nările i se lipiseră, fața îi era înghețată și buzele începuseră să îi tremure, prevestind viitorul clănțănit al dinților – de frig…? de spaimă…?
Luna făcea ca totul să strălucească, folosindu-și toate puterile pentru a perpetua acele minciuni, pentru a ascunde toate lucrurile înspăimântătoare, dar în același timp, pentru a pune în gardă… Era ciudată acea strălucire palidă, când limpede, când încețoșată, parcă, de ceva nedefinit. Își apropie de buze palmele strânse căuș și încercă să le încălzească suflând în ele aburul cald al respirației. Dar mâinile, deja mușcate de ger, nu simțiră căldura, simțiră doar teama și deruta din sufletul lui. Și dorul… simțiră absența trupului ei mlădios, pe care de atâtea ori îl cuprinseseră în nopțile friguroase de iarnă – e adevărat, în alte nopți, în alte friguri… în alte lumi. Și porni să se teamă că numai și gândul lui îndreptat spre ea ar putea să fie o idee neinspirată, un rău săvârșit fără intenție. Locul ei era acolo, în lumea aceea din care el fusese smuls ca să fie aruncat în necuprinsurile zăpezilor veșnice, a urii veșnice, a unei lupte surde și sinistre, care deși nu se dorea, părea că va fi, și ea, tot veșnică.
Dar puterea gândului nu poate să fie controlată, la fel cum tremurul mâinilor, uneori, nu poate fi stăpânit. Hotărî să nu se mai gândească la ea pentru a nu o pune în vreun fel în primejdie. Ar fi râs, ar fi râs în hohote de ideea nebună, stupidă, că numai gândindu-te la cineva îi poți face rău. Dar văzuse cât de adevărată poate să fie această idee… Ochii îi căzură pe zăpada rece și densă de la picioarele lui. Se lăsă în genunchi să o privească mai bine, apoi își apropie buzele de ea. Inspiră adânc în plămâni mirosul ei rece și umed și încetă să se mai gândească la mirosul celeilalte, la mirosul femeii, la atingerea ei caldă, la respirația ei fierbinte cu aromă de ceai de zmeură.
Nevermore 