Să ningem (Răzvan Nicula)

Să ningem dinspre munţi în grea ninsoare
Peste pământul negru şi-ngheţat,
Pe vieţi, cu cerul, să facem o prinsoare –
Că ce ne înconjoară pe veci va fi uitat.

Să ningem dinspre ceruri grea ninsoare,
Adânc să cad în sufletu-ţi, plutind –
Un talisman, o rază ca de soare,
Dinspre dumnezeire vestitor venind.

Să ningem unu-ntr-altul grea ninsoare,
Fierbinte nea în sufletu-mi să fii,
Până pica-voi, fără de suflare,
Şi te-oi striga din nopţile pustii.

Dar pân’ atuncea să îmi ningi în vene,
Să-mi curgi, fluidă, prin sânge, prin artere,
În inima-mi să-ţi construieşti, alene,
Cetăţi întregi de vise efemere,

Iar sărutările-mi să-ţi ningă pieptul
Şi coapsele, albastre şi fierbinţi,
Până ce altul o să îmi fure dreptul
De a îţi sta alături printre sfinţi.

Ţi-aş ninge ochii-adânci şi luminoşi,
Ţi-aş ninge părul de mătase brună,
Ţi-aş ninge sânii, tari şi cuvioşi,
Stârnind în ei toridă, grea furtună.

Ţi-aş ninge în căuşul palmelor uitate
Cândva pe trupu-mi gol şi imoral,
Aş ninge-ntreg, pân’ ai să uiţi de toate,
De mângâieri şi de sărutu-mi material.

Tu ninge-mă cu sărutări pe tâmple,
Cu mângâieri pe pumnul spre ceruri încleştat,
Nu te gândi deloc la ce o să se-ntâmple.
La vară m-oi topi, tu mă vei fi uitat.