Arhivele lunare: februarie 2010

Nevermore. Autocritică – justificări.

          Încet, în privința lui Nevermore, opiniile au început să apară, atât în mediul virtual – Lavinia și Araceli fiind primele care și le-au exprimat – cât și în mediul real. Am încercat să trec rapid peste felicitări și peste încântări, rugându-i pe cititori să se pronunțe asupra lacunelor cărții. Totuși, deocamdată, Nevermore nu a ajuns la publicul larg, găsindu-se online, dar în librării fiind prezentă numai în Deva și în orașul în care autorul său a fost crescut și format – Simeria.

            Chiar și așa, interesul stârnit de Nevermore a fost peste așteptări, ceea ce nu poate decât să mă mulțumească. Totuși, consider că am așteptat destul, a venit momentul unei autocritici. Sau, probabil, și a unei justificări.   Punctual.

            Mi s-a spus că Nevermore ar fi prea scurtă. Deși, exprimarea mea nu este cea mai precisă. Încercând să aflu mai multe, am realizat că nu întinderea pe un număr de pagini este problema, ci exact faptul că am reușit unul din lucrurile pe care mi le propusesem. De la început am decis să sacrific întinderea poveștii în favoarea intensității ei. Și se pare că am reușit. Au fost câteva persoane care mi-au spus că ar mai fi vrut să citească și că nu ar fi vrut să iasă din acea lume. Să fie un plus, sau un minus al cărții? Nu știu, asta nu mai sunt în măsură să decid eu. Hotărârea inițială, da, îmi aparține, dar cât de inspirată a fost, nu îmi mai stă mie în putere să mă pronunț.

            Nevermore nu este o carte veselă. Este puțin întunecată, este apăsătoare, uneori, dar nici nu putea fi altfel. Și, deși era posibil, prea multe note de umor ar fi dus-o undeva unde, cu siguranță, nu aș fi vrut să ajungă.

            Personajele sunt doar conturate. Da, pentru că am vrut să las loc de identificare fiecăruia dintre cititori. Nu știu, am decis bine? Am decis rău? Rămâne de văzut. Cum era și normal, o dată cu întinderea, am fost nevoit să sacrific și aspecte privind acțiunea. Nevermore nu este exagerat de statică, dar este introspectivă, fiind accentuate trăirile interne în detrimentul evenimentelor externe. Din nou, un plus sau un minus care va trebui decis de cu totul altcineva decât subsemnatul.   

            În Nevermore lirismul este mult prea pregnant, mult prea accentuat. Da. Dar dacă realizăm că este un cântec de dragoste…?

            Nu în ultimul rând, Nevermore este un experiment. Probabil, dacă ar fi fost concepută altfel, ca o lucrare clasică, de exemplu, modernă, sau mai știu eu cum, ar fi fost mai bine. Dar… atunci nu ar mai fi fost, cu adevărat, Nevermore. Deși, cine sunt eu ca să pot decide în privința asta?! Cu totul alții sunt cei îndreptățiți…

Atunci… acum…

Nu știu… am stat și m-am gândit mult. Și nu știu de ce, dar  nu îmi pot închipui cum aș fi fost fără iubirea ta. Adică… îmi pot închipui. Dar nu vreau. Nu mai vreau. Adu-ți aminte când te atingeam atunci, când te sărutam, când te chinuiam cu privirea… Și te mai chinuia ceva, ceva din interiorul tău… Ceva care striga să iasă la lumină din adâncurile ființei tale – o ființă atât de caldă și de gingașă, de care nu aveai habar.

Îmi amintesc, acum, cât de mult te-ai ignorat, cât de puțin te-ai prețuit… și pentru asemenea faptă nu găsesc nimerită nici o altă pedeapsă. Da, am dreptul să te pedepsesc, pentru că ignorându-te m-ai ignorat pe mine, m-ai privat de o fericire nebună, continuă, de o suferință dulce, înnebunitor de dulce… M-ai păstrat alături de tine, dar mereu m-ai ținut afară, dincolo de porțile printre ale căror gratii priveam și mă minunam. Până când, într-o zi, brațele mele te-au cuprins. Neatentă, prea speriată, tremurând, încercând să fugi, ai scăpat cheia, o cheie care mi-a deschis acele porți ferecate atâta amar de vreme, porțile sufletului tău. Atunci am pășit înăuntru, fără teamă, poate doar puțin sfios, ferindu-mă să fac vreun rău, dorindu-mi să nu strivesc nimic. Acum totul îmi aparține. A venit momentul răzbunării mele – pedeapsa despre care vorbeam: eu, stăpânul Paradisului, deși nu mi-am dorit să îl cuceresc, îl voi încătușa cu iubire…

Tenebrio (V)

          Gestul lui Amador fusese dictat de un imbold mai mult inconștient, stârnit de privirea gardianului ucigaș. Era obișnuit să gândească repede și să ia decizii în fracțiuni de secundă. De multe ori i se spusese ca deciziile importante trebuie cântărite, gândite bine, întoarse pe toate părțile, privite avantajele și dezavantajele… Amador, însă, era într-atât de impulsiv încât nu lua în seamă aceste sfaturi și mereu acționa în funcție de moment. În majoritatea cazurilor, deciziile sale se arătau inspirate și, din această pricină, mereu râdea de cei care îl sfătuiau să fie mai rațional. Atunci când deciziile lui se arătau neinspirate, când pierdea vreo sumă de bani – e adevărat, destul de mică – sau când ceva nu ieșea așa cum și-ar fi dorit, se considera, fără excepție, ultimul care ar fi putut fi învinovățit. Era în stare să pretindă că din cauza unei pale de vânt, sau din pricina unui strop de ploaie căzut cu doi pași mai departe de locul în care ar fi trebuit, de fapt, ceea ce plănuise și prevăzuse el nu avusese sorți de izbândă. Dar aceste cazuri erau foarte rare, pentru că Amador avea un fler ieșit din comun, un al șaselea simț care părea că îi pune la dispoziție cele mai bune hotărâri și cele mai inspirate acțiuni.

            Deci, hotărârea lui Amador, de a străpunge inima gardianului ucigaș, fusese una luată într-o fracțiune de secundă. Când un întemnițat urmează să fie ajutat să evadeze din temniță, în general, este înștiințat despre planurile care urmează să fie puse în aplicare. Dar servitorul său nu îi spusese despre vreo astfel de acțiune, semn că nu știa nimic. Alți prieteni, atât de apropiați și de devotați, care să se expună unui asemenea pericol, Amador nu avea. Dar nu acesta fu principalul motiv care îl transformase pe blândul Amador într-un criminal, ci privirea întunecată din ochii gardianului. Presupunând că i-ar fi venit în ajutor, ar fi trebuit să schițeze măcar un zâmbet sau o privire liniștitoare înspre deținutul care părea împietrit de surpriză. În schimb, din scânteile verzi ale ochilor, gardianul trimise spre Amador două săgeți întunecate, prevestindu-i, parcă, apropierea sfârșitului.

            Probabil, într-o înfruntare corp la corp, Amador nu ar fi avut nicio șansă, din pricina slăbiciunii fizice provocate de suferințe, și ar fi devenit victimă sigură celui care trebuia să îi ridice viața. Norocul său fusese că ucigașul nu țintise bine locul în care trebuia să își lovească cealaltă victimă. Și, pentru a preîntâmpina o desconspirare a acțiunii sale, avu nevoie de o a doua lovitură – timp suficient pentru Amador să acționeze impulsiv, în virtutea spiritului său de conservare.

            Deși blândețea și dezgustul lui Amador pentru violența fizică erau recunoscute în tot ținutul, acesta ținuse să învețe și să exerseze tehnicile de mânuire a pumnalului și a spadei. Dar o făcuse în secret, considerând că nu este nimic cu care să se mândrească, în același timp, temându-se că o asemenea veste ar încuraja pe cei care nutreau dorința de a îl provoca la duel. Astfel, lovitura fu extrem de precisă. Pumnalul străpunse inima gardianului, acesta nemaiavând timp nici să elibereze vreun geamăt, nici să se apere, să încerce să se ferească, nici măcar să înțeleagă ce se întâmpla.

Tenebrio (IV)

          Amador rămase puțin surprins observând absența lui Tenebrio. Pentru prima oară în aceste cinci luni de captivitate, cel care îi devenise dușmanul cel mai aprig nu își făcea apariția pentru obișnuita încercare de a îl readuce pe cel pierdut către lumină. Pentru o clipă, o speranță se aprinse în Amador – Tenebrio îi înțelesese, în sfârșit, rațiunile și renunțase la încercarea sa de a îl converti, de a îl supune cu forța unei căi pe care întemnițatul o refuza. Dacă era așa, asta însemna libertatea, eliberarea de chinuri fără ca mâinile lui Amador, cândva la fel de îngrijite ca ale femeilor, să mai fie nevoie să facă vărsare de sânge.

            Dar, după acest gând, își făcu apariția unul mult mai sumbru. Dacă… dacă Tenebrio înțelegând că nu îi va putea impune lui Amador ce anume, și cum să gândească, îl sortise pieirii? Dacă, văzându-și încercările zădărnicite de încăpățânarea acestuia, Tenebrio dăduse un verdict destul de obișnuit în acea vreme – purificarea sufletului nesupus, prin tortură și prin moarte?

            – Astăzi stăpânul nu poate veni la tine, spuse unul dintre cei doi temnicieri care intraseră în celula lui Amador. Din câte am înțeles, continuă cu reproș, i s-a făcut silă să îți vadă încăpățânarea, deși carnea îți este mâncată de bici, stomacul ros de foame și gâtul ars de sete.

            Amador tăcu. În sinea lui, cântărea toate posibilitățile. Știa că schimbul gărzilor se făcea chiar la ora la care Tenebrio cobora în subsolurile castelului, pentru obișnuita predică pregătită pentru fiecare seară. În total erau cinci gardieni, doi la ușa temniței sale, unul care supraveghea un coridor lung și întortocheat, pe care trebuia să îl străbată de două ori în fiecare noapte, și încă doi care păzeau ușa cea grea care dădea în interiorul castelului. După ce își făcea primul rond, gardianul care supraveghea coridorul se alătura fie celor doi care păzeau temnița lui Amador, fie celorlalți, de la ușa dinspre castel, cu care destupa, deși era interzis, o sticlă-două de vin.

            Strânse pumnalul în mâna dreaptă, încercând să se decidă ce ar fi mai bine să facă. Dar întregul său trup, acea rană vie și pulsândă, se revoltă împotriva gândului de a își pleca fruntea și a porni cu pași ezitanți spre o nouă întâlnire cu suferința. Uimirea aproape îl paraliză când unul dintre gardieni căzu străpuns de pumnalul celuilalt. O lovitură mârșavă, în spate, care îl făcu să cadă, gemând, în genunchi. Pentru a îi curma viața și pentru a preîntâmpina vreun strigăt, al doilea gardian se văzu nevoit să mai înfigă o dată pumnalul în trupul muribundului – o mișcare fatală, însă, și pentru el, întrucât Amador se decisese într-o fracțiune de secundă și își împlântă pumnalul în inima ucigașului, devenind el însuși ceea ce urâse întotdeauna.