Tenebrio (V)

          Gestul lui Amador fusese dictat de un imbold mai mult inconștient, stârnit de privirea gardianului ucigaș. Era obișnuit să gândească repede și să ia decizii în fracțiuni de secundă. De multe ori i se spusese ca deciziile importante trebuie cântărite, gândite bine, întoarse pe toate părțile, privite avantajele și dezavantajele… Amador, însă, era într-atât de impulsiv încât nu lua în seamă aceste sfaturi și mereu acționa în funcție de moment. În majoritatea cazurilor, deciziile sale se arătau inspirate și, din această pricină, mereu râdea de cei care îl sfătuiau să fie mai rațional. Atunci când deciziile lui se arătau neinspirate, când pierdea vreo sumă de bani – e adevărat, destul de mică – sau când ceva nu ieșea așa cum și-ar fi dorit, se considera, fără excepție, ultimul care ar fi putut fi învinovățit. Era în stare să pretindă că din cauza unei pale de vânt, sau din pricina unui strop de ploaie căzut cu doi pași mai departe de locul în care ar fi trebuit, de fapt, ceea ce plănuise și prevăzuse el nu avusese sorți de izbândă. Dar aceste cazuri erau foarte rare, pentru că Amador avea un fler ieșit din comun, un al șaselea simț care părea că îi pune la dispoziție cele mai bune hotărâri și cele mai inspirate acțiuni.

            Deci, hotărârea lui Amador, de a străpunge inima gardianului ucigaș, fusese una luată într-o fracțiune de secundă. Când un întemnițat urmează să fie ajutat să evadeze din temniță, în general, este înștiințat despre planurile care urmează să fie puse în aplicare. Dar servitorul său nu îi spusese despre vreo astfel de acțiune, semn că nu știa nimic. Alți prieteni, atât de apropiați și de devotați, care să se expună unui asemenea pericol, Amador nu avea. Dar nu acesta fu principalul motiv care îl transformase pe blândul Amador într-un criminal, ci privirea întunecată din ochii gardianului. Presupunând că i-ar fi venit în ajutor, ar fi trebuit să schițeze măcar un zâmbet sau o privire liniștitoare înspre deținutul care părea împietrit de surpriză. În schimb, din scânteile verzi ale ochilor, gardianul trimise spre Amador două săgeți întunecate, prevestindu-i, parcă, apropierea sfârșitului.

            Probabil, într-o înfruntare corp la corp, Amador nu ar fi avut nicio șansă, din pricina slăbiciunii fizice provocate de suferințe, și ar fi devenit victimă sigură celui care trebuia să îi ridice viața. Norocul său fusese că ucigașul nu țintise bine locul în care trebuia să își lovească cealaltă victimă. Și, pentru a preîntâmpina o desconspirare a acțiunii sale, avu nevoie de o a doua lovitură – timp suficient pentru Amador să acționeze impulsiv, în virtutea spiritului său de conservare.

            Deși blândețea și dezgustul lui Amador pentru violența fizică erau recunoscute în tot ținutul, acesta ținuse să învețe și să exerseze tehnicile de mânuire a pumnalului și a spadei. Dar o făcuse în secret, considerând că nu este nimic cu care să se mândrească, în același timp, temându-se că o asemenea veste ar încuraja pe cei care nutreau dorința de a îl provoca la duel. Astfel, lovitura fu extrem de precisă. Pumnalul străpunse inima gardianului, acesta nemaiavând timp nici să elibereze vreun geamăt, nici să se apere, să încerce să se ferească, nici măcar să înțeleagă ce se întâmpla.