Tenebrio (IX)

          La vremea la care Amador strângea prăselele stiletului primit de la servitorul său, Tenebrio, retras în camerele sale, privea cerul cu o privire nerăbdătoare. Ultimele raze ale soarelui luminau, slab, lăsându-se acoperite de întunericul care urma să se lase peste pământ, tăinuind – gândea seniorul – curmarea unei vieți printr-o intrigă foarte bine țesută.

          Aflând de la necredinciosul servitor al lui Amador de vizita pe care urma să o facă în temnițele castelului său, Tenebrio îi porunci să îi ducă prizonierului un pumnal. Servitorul, deși curios, nu îndrăzni nici măcar să se gândească la motivele pentru care i s-ar fi dat o asemenea poruncă, dar o respectă întocmai. După plecarea sa, stăpânul ținutului chemă la sine pe unul dintre gardienii care îl păzeau pe Amador și îi strigă:

          “Am aflat de trădarea ta! Știu că, deși îți plătesc serviciile cu o sumă care îți permite să îți întreții nevasta bolnavă și cei patru copii, lăcomia și necurățenia sufletească te-au împins să iei mită de la Amador, această sărmană victimă a întunecimii. Ar trebui să te pedepsesc aspru, să pun să fii biciuit și alungat departe de aceste pământuri care, cred, știind de ticăloșia ta, abia se abțin să nu te înghită!”. Văzându-l tremurând, Tenebrio își îndulci glasul, își privi slujbașul cu un aer înțelegător și îngăduitor și continuă: “Te văd, acum, și înțeleg; forțele răului au reușit să te ispitească, făcându-te să îți pătezi curatul suflet, cu o faptă pe care o vei regreta tot restul vieții. Nu te voi biciui și nici nu te voi alunga. Nici familia ta nu va avea de suferit. Pentru că Tatăl nostru, care ne iubește mai presus de Fiul său, mi-a pus în mâini această însărcinare, de a îți salva sufletul de la pieire. La fel cum am aflat de trădarea ta, am aflat de o trădare și mai mare, și mai sângeroasă. Servitorul lui Amador este înțeles cu celălalt temnicier alături de care îi păzești stăpânul. Ei doi, împreună cu alți prieteni decadenți ai prizonierului nostru, au urzit un complot care urmărește eliberarea acestuia. Vizitatorul îi va aduce aceluia pe care îl ai în grijă un pumnal. Iar tu vei muri, fie de acest pumnal, fie de mâna confratelui tău”. Văzând privirea înspăimântată și uimită a omului din fața sa, Tenebrio zâmbi în sinea lui. “Dacă Amador scapă, ar însemna că întunericul învinge forțele luminii, dar, mai ales, să te pierd pe tine, un slujbaș credincios care a fost împins în ispită de suflarea otrăvită a Celui Rău. Te iert, dar păzește-ți viața. Și nu îi cruța pe niciunul dintre cei care vor să te ucidă! Apără voința Stăpânului nostru al tuturor, apărându-te pe tine. Când veți intra în celula lui Amador nu te lăsa prins între ei, intră ultimul. Ucide trădătorul care plănuiește să îți decapiteze familia, pentru că fără capul ei, aceasta va ajunge să moară pe drumuri. Și apoi, ucide-l pe Amador. Tu ești puternic, el este slab, chiar și fără ca puterile să îi fie secătuite de regimul de temniță. Apoi vino la mine pentru a îți primi o mică răsplată. Deși am vrut să întorc din bezne acest suflet rătăcit, nu voi sta cu mâinile în sân, ca să privesc cum trage după el, în adâncuri, atâtea alte suflete nevinovate pe care eu am datoria să le păstoresc. Și, poate, Sfântul Duh mă va ierta că am preferat să pun capăt misiunii pe care mi-a încredințat-o, decât să te las pradă unei ticăloșii înfiorătoare”.   

          Gardianul plecă, fericit că fusese iertat, că își va putea dovedi credința față de stăpânul său și față de Stăpânul Cerului, dar, mai ales, pentru răsplata pe care urma să o primească. Însă nici nu bănuia că singurul lucru care îl aștepta, în scurt timp, erau ghearele morții. O moarte pe care dacă nu și-ar fi găsit-o de pumnalul lui Amador, și-ar fi găsit-o în vinul otrăvit pe care i l-ar fi întins Tenebrio.