Tenebrio (X)

          Amador privi cele două trupuri întinse la picioarele sale. Sentimentul unei vinovății absurde începea să îl cuprindă. Nu ar fi făcut nimănui rău cu bună-știință, dar nu pentru că ar fi pus mare preț pe poruncile divine pe care Tenebrio i le repeta, perseverent, în fiecare seară. Nu ar fi fost niciodată de acord că “să nu ucizi” trebuie respectat cu sfințenie. Își motiva convingerea prin invocarea pericolului pe care îl puteau reprezenta oamenii unii față de alții. Legea, orânduirea socială, interziceau oamenilor de rând să ucidă și să fure, dar permitea acest lucru stăpânilor pământurilor de pretutindeni. “Dacă, îi spuse într-o seară lui Tenebrio, puterea cerească pe care o venerezi îți interzice să furi și să ucizi, de ce, seniore, pe pământurile tale s-a murit de foame și de bici”? Tenebrio devenea nervos, cerea ca prizonierul să fie înlănțuit, apoi alunga gărzile, departe, pentru a putea vorbi în fața întemnițatului fără teama că vorbele sale ar fi fost purtate mai departe. În zadar se străduia, însă, să îl convingă pe Amador că acele cazuri nefericite erau pedepse cerești, căzute asupra celor care le îndurau, din Voia Supremă. Acei oameni păcătuiseră, probabil, și pentru acele păcate, modul în care trebuiau să plătească era moartea – fie prin înfometare, fie prin biciuire. Deci, nu era o încălcare a niciunei porunci, era consecința, răsplata pentru faptele săvârșite în trecut.

            Cu câteva seri înainte, când Tenebrio hotărâ să își pună în aplicare planul pentru uciderea lui Amador, prizonierul de-a dreptul îi provocase o criză de furie. Acesta îi întrerupse fără rușine prelegerea zilnică, întrebându-l: “Dacă un om înarmat cu un pumnal s-ar repezi asupra ta, ce ai face? Ia aminte: înainte de a răspunde, gândește-te că în această situație ai avea la îndemână spada ta lungă și binecunoscută, iar pumnalul său ar fi unul mic, pe care de obicei îl ascund femeile în voalurile mânecilor rochiei”. Semeț, Tenebrio răspunse că un asemenea atac, dictat, probabil, de Întunecatul Spirit sau de nebunie, ar fi avut ca rezultat uciderea agresorului. Dar nici nu apucă să își termine bine spusele și îl văzu pe Amador lăsându-și capul pe spate și slobozind, cu toată puterea, un hohot de râs. Necuviința gestului cântări mai puțin decât curiozitatea în ochii lui Tenebrio. Așteptă ca prizonierul să se oprească din râs, și când o făcu, Amador spuse: “Dacă un nebun m-ar ataca pe mine, cu o armă care nu este folositoare decât femeilor, iar eu aș fi înarmat ca un bărbat, mi-ar fi suficient să îl rănesc și să îl arunc în temniță, sau să îl dau pe mâna celor împuterniciți să facă dreptate. Nu l-aș ucide…”. După o scurtă pauză, Amador își înfipse privirea în adâncul ochilor lui Tenebrio, privindu-l fără să zâmbească, și spuse, cu glas hotărât, cu seriozitate, șfichiuitor: “Asta nu înseamnă că sunt mai credincios decât tine?!”

            Amador se aplecă și luă pumnalele de la brâul celor doi gardieni. Apoi privi speriat în jur, căutând o soluție care să îl ajute să treacă peste noul pericol care îl pândea. Pașii gardianului care patrula coridorul începeau să se audă din ce în ce mai deslușiți și mai apropiați. Alungă din minte remușcarea aceea care îi spunea că cei doi de la picioarele sale nu vor mai avea posibilitatea să se bucure de lumina soarelui, de răcoarea nopții, de aroma unei căni cu vin sau de dorința ostoită în brațele unei femei. “ Deși Tenebrio vorbește despre bunătate și despre pace, el însuși este cel care își neagă prin fapte vorbele. Hai, Amador, va trebui să lupți împotriva lor așa cum știu ei să o facă cel mai bine – fără milă, fără regrete și fără remușcări! Chiar dacă asta înseamnă să continui pe acest drum nou care ți se deschide în față, chiar dacă de pe degetele care cândva mângâiau pielea parfumată a femeilor va trebui, de acum, să curgă sânge!”