Tenebrio (XII)

          În fiecare seară, după obișnuita prelegere a lui Tenebrio cu privire la cele sfinte și la calea cea dreaptă, Amador era dat pe mâna unui călău improvizat, pentru a i se purifica trupul și sufletul prin suferință. Întotdeauna i se oferea, însă, un răgaz de cinci minute, care, deși pentru unii părea o dovadă de bunăvoință, reprezenta, de fapt, o dovadă a cruzimii pe care seniorul acelor pământuri știa să o ascundă sub forma celor mai lăudabile gesturi. În acel răgaz, nu aplecarea către căile cerului era cea care îi cuprindea sufletul lui Amador, ci nerăbdarea și chinul așteptării. Știa ce dureri fizice îl așteaptă, și nu își dorea decât să se întâmple totul cât mai repede, să treacă și acel moment teribil al zilei în care rănile nevindecate de luni întregi îi erau redeschise cu ajutorul biciului. Iar Tenebrio știa, cunoștea foarte bine modul în care gândea prizonierul său și simțea o plăcere nebună, pe care, însă, o ascundea cu abilitate.

          Acum Amador se baza pe cele cinci minute care îi erau oferite ca răgaz de gândire. De când Tenebrio părăsea subsolul castelului, lăsându-și prizonierul în grija paznicilor, trebuia să treacă acest interval de timp până când întemnițatul era luat, uneori cu forța, pentru a fi dus la locul supliciului. Timpul însă, aproape se scursese și Amador părea că nu are forța să își continue drumul către răzbunare.

          Se ridică de jos, brusc, și cântări din priviri cele trei cadavre. Apoi se apropie de cel care părea mai ușor și încercă să îl ridice. Nu reuși să îl pună pe umăr decât după a doua încercare, timpul scurs părându-i-se o veșnicie. Porni cu pași mărunți, numărați, sprijinindu-se cu o mână de zid, clătinându-se, uneori, mai mult din pricina tensiunii care pusese stăpânire pe el. Abia reușind să își stăpânească răsuflarea precipitată se opri la ultimul colț al beciului, acela în spatele căruia se auzeau vorbele tărăgănate ale ultimilor doi paznici.

          – Stăpânul nu a vrut să coboare azi, spunea unul dintre ei. Vocea sa groasă se ridică spre tavan și se sparse în cărămizile pătate de trecerea timpului, răspândindu-se în lumina difuză a făcliilor.

          – Da, am auzit că ar fi avut o criză de nervi, răspunse celălalt.

          – Ei, criză de nervi! S-o fi săturat, sărmanul, să poarte, în fiecare zi, grija netrebnicului ăstuia de prizonier. I s-o fi urât și lui să aibă de-a face cu atât îndărătnicie diavolească. Spunea că de mâine o să se căznească și mai mult…

          – De parcă nu își dă suficient interesul…

          – Da! De ce nu vine la mine, să mă pună să îl înjunghii drept în inimă, ca pe un porc ce este?! Așa l-am scăpa și pe stăpân de povara asta care îl apasă și nu am mai sta nici noi în beciul ăsta nenorocit.

          – Noroc că avem vinul ăsta care să ne țină de urât… spuse cel de-al doilea temnicier, cu o voce hârâită. Haide, să treacă prizonierul să își ispășească binemeritata soartă și după aceea ne putem împărți în voie licoarea asta minunată.

          Plescăi cu poftă, apoi se întoarse nedumerit spre celălalt.

          – Nu crezi că au trecut alea cinci minute?

          – Și eu mă gândeam, spuse cel cu voce groasă. Du-te vezi să nu se fi întâmplat ceva. Dacă ai nevoie de ajutor strigă.

          – Dacă s-a întâmplat ceva, stai liniștit… va fi o plăcere să îl spintec pe ticălosul ăsta diabolic pe care suntem obligați să îl păzim. O privire doar să îmi arunce și în secunda următoare se va trezi păzit de hoardele de draci din străfundurile iadului!

          Temnicierul cu voce hârâită porni către celula în care fusese închis Amador. Înainte să ajungă la colțul după care acesta stătea ascuns abia stăpânindu-și bătăile inimii și senzația de rău care îl cuprinsese, celălalt paznic își mai avertiză pentru ultima oară confratele.

          – Vezi, ai grijă! Suntem mai aproape de Necurat, Atotputernicul s-ar putea să nu vadă așa bine în întunericul ăsta! Apoi mormăi: sper să nu își fi băgat nimeni coada…