Arhivele lunare: aprilie 2010

Publicitate

Nu sunt un pasionat al spoturilor publicitare, dar uneori, din mulțime, câte unul este capabil să scoată capul și să îmi atragă atenția. Având în vedere faptul că în România nu am mai văzut de mult altceva decât reclame idioate, clipul următor mi s-a părut o gură de aer. Încep să mă resemnez, uneori îmi vine să nu mai cer nimic de la țara asta, de la locuitorii ei, de la nimeni. Dar mi-aș dori ca unii, care se consideră „specialiști”, să renunțe măcar pentru două minute la autosuficiența care îi caracerizează, sau la atitudinea de geniu neînțeles, și să arunce un ochi, să vadă cum se face cu adevărat. Publicitate.

Ipoteză

          Dacă ar trebui să spun ceva despre mine, ceva care să mă definească, aș spune că de când mă știu am urât matematica. Am auzit multe teorii, printre care și aceea că este una dintre cele mai nobile științe, sau o alta care spunea că matematica nu poate fi considerată altfel decât un motor al progresului. Nu le-aș putea contrazice și nici nu vreau să încerc așa ceva. Dar, totodată, îmi amintesc de o idee pe care am citit-o acum mulți ani într-o carte de-a lui Jung. Matematica ar putea fi nobilitatea întruchipată, ar putea fi esența progresului, dar pentru mine va rămâne una dintre cele mai mincinoase științe. Poate “mincinoasă” este puțin prea mult spus, dar nu voi retrage exprimarea. Uneori mi se pare că matematica atentează la alte valori care, probabil, sunt mai importante. Sau, cel puțin pentru mine, sunt.

          S-a spus că omul este măsura tuturor lucrurilor. Și s-a mai insistat că fiecare dintre oameni este unic în felul său, beneficiază de o individualitate proprie, imposibil de regăsit într-un altul. Asemănările dintre noi, precum și diferențele, au, cred, tocmai scopul de a crea această individualitate despre care vorbesc, această unicitate pe care o susțin și am susținut-o mereu din toate puterile. Pentru om este dureros să i se spună că este la fel cu un altul. În momentul în care i se neagă importanța, atunci când i se aplică o etichetă și este înglobat într-o masă, omul se pierde pe sine însuși; se pierde de sine însuși și nu mai are nimic altceva de făcut decât să accepte statutul pe care i-l conferă alții. Lupta nu ar fi niciodată o opțiune, pentru că este una mult prea grea, una care nu ar putea avea alt sfârșit decât o excludere dintre oameni. Este ciudat cum omul vrea să fie unic, dar, în același timp, se lasă târât într-un amalgam numit “categorie”. Și este trist că, după o vreme, pierzându-și încrederea în individualitatea esențială, încearcă să îi excludă pe cei care ar îndrăzni să lupte pentru ea.

          Spuneam că matematica este una dintre cele mai mincinoase științe. Da, ar putea fi… Ar putea fi pentru că de multe ori încearcă să uniformizeze, să niveleze totul, să pună un semn de egalitate. Și acel semn este pus în unele situații în moduri fie nefericite, fie neadevărate, care intră în contradicție cu anumite elemente filosofice. Să luăm, spre exemplu, unul din principiile fundamentale ale matematicii: dacă “a” este egal cu “b” și “b” este egal cu “c”, automat, “a” este egal cu “c”. Dar oricine iubește mai mult omul decât iubește cifrele, ar descoperi minciuna. Fiecare dintre noi este unic, este o lume care nu poate fi pusă sub semnul egalității cu o alta. Omul nu ar trebui să fie pus sub semnul egalității decât cu sine însuși, și atunci, “a” nu poate fi egal nici cu “b”, nici cu “c”. Întotdeauna “a” nu va fi egal decât cu “a”, “b” numai cu “b” și “c” numai cu “c”!

Apartenențe

          Din nevoia de a aparține ne căutăm pe cineva care să ne fie aproape. La bine și la rău, un umăr care să fie oricând gata să ne sprijine capetele îngândurate, cu ochi triști, înlăcrimați sau gânditori. Ne facem jurăminte de credință și de apartenență veșnică. Pe care, în timp, ajungem să le credem. Apoi, mai brusc sau mai puțin brusc, totul ia sfârșit. Și visul și jurămintele. Atunci suferim. Sau, cel puțin, așa ni se pare.

          Dar acel gol creat, pe care îl numim durere, este, într-adevăr, generat de pierderea persoanei care ne-a fost alături, sau de pierderea apartenenței? Nimeni nu ne mai aparține, după despărțire, și nu ne mai aparținem decât nouă înșine. O vreme retrăim niște amintiri, invocăm imaginea persoanei plecate, apoi ne continuăm drumul – un drum de-a lungul căruia ajungem să facem aceleași declarații, aceleași mărturisiri, și altor persoane. Pentru ca, într-un final, să păcălim pe cineva și, poate, să ne păcălim chiar pe noi înșine, evitând teama, teroarea de a sfârși singuri pe lume, ieșiți din rândurile unei societăți în cadrul căreia nu ne dorim să trăim fără cineva alături.

          Făurim, în timp, vise și speranțe, urmărim dorințe și idealuri și, de cele mai multe ori, atunci când nu avem cu cine să ne împărțim bucuria sau tristețea, victoriile sau înfrângerile, simțim că ne lipsește ceva. Ceva ce nu poate fi acoperit prin nimic… Nevoia de a aparține este mereu pregnantă, se manifestă subtil, devine mai puternică, până când pune stăpânire pe tot ce însemnăm. Și, disperați, probabil, temători în fața singurătății, temători față de ceea ce am putea reprezenta noi înșine în acea singurătate, căutăm, inventăm jurăminte, mimăm înlănțuiri. Pentru că uităm, vrem să uităm sau nu vrem să știm… mereu vom muri singuri. Cel care moare fără a avea pe cineva care să îi aprindă la căpătâi o lumânare, sau cel care moare sub ochii a doi, trei, cinci, zece oameni… amândoi mor singuri, nimeni nu îi va însoți în călătoria în care pornesc.

          Și atunci, la ce bun jurămintele și promisiunile? Care este rostul înlănțuirilor pe care atunci când se sfârșesc le plângem, dar cărora le dăm mereu viață alături de o altă persoană? Poate doar acela de a nu ne lăsa să ne privim cu atenție, poate doar acela de a ne ține cât mai departe de noi înșine…

Omul e supus greșelii. Dar și DEX-ul?!

          Una din problemele pe care încep să le am cu dicționarul explicativ al limbii române este aceea că ar trebui să știe tot. Și, din nefericire, nu știe. Probabil sunt unele cuvinte care, prin denaturare, și-au schimbat în timp înțelesul, dar mă îndoiesc că exemplul pe care vreau să îl dau astăzi se încadrează în acea categorie. Nici nu voi porni o “prigoană”, care ar putea fi invocată fără motiv, doar datorită unei sensibilități exagerate, sau a sentimentului de putere pe care îl capătă o presupusă victimă strigându-și nedreptatea suferită (în anumite cazuri închipuită). Ca atare, acest post nu ia la țintă nici iudaismul, nici evreimea, doar o sensibilă, în opinia mea, problemă de limbă, o greșeală, spun eu, de care se face vinovat preasfântul DEX.

            Ca să intrăm în rădăcina problemei: cuvântul “antisemitism” beneficiază, în dicționar, de o explicație cel puțin părtinitoare, superficială și, mi-aș permite să spun, parțial idioată. Definiția, reprodusă cu fidelitate este: “antisemitism = atitudine (politică, socială etc.) ostilă față de evrei”. Cei curioși să caute în cărămida invocată vor găsi aceeași explicație năucitoare dată sub mai multe forme… și cam atât. De unde, concluzionez eu, încetișor, anumite cuvinte din limbă încep să fie folosite fără a se mai ține seama de adevărurile cu care suntem datori.

            Dacă tot vorbim despre poporul lui Dumnezeu, acela prigonit de când se știe, suferind și holocaustat, mă gândesc că demontarea definiției actuale a cuvântului “antisemit” nu poate fi făcută altfel decât cu ajutorul Bibliei și informațiilor dintre cele sfinte. Se știe că evreii sunt descendenți din Avraam, lucru reținut în cuprinsul Genezei (12:2). “Și eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău și vei fi izvor de binecuvântare” îi spune Dumnezeu lui Avraam.

            Ceea ce nouă nu ne spune DEX-ul, sau o spune mai cu jumătate de gură (dacă cineva va avea curiozitatea să caute definiția cuvântului “semit”) este că evreii nu sunt singurul popor din ramura semită, din ea făcând parte și… nimeni alții decât arabii.

            Ca opinie personală, aș îndrăzni să spun chiar că evreii sunt mai puțin semiți decât arabii. Etimologia cuvântului “semit” își găsește rădăcina tot în scrierile sfinte. Sem, unul dintre fiii lui Noe, a populat, împreună cu fiii săi, teritoriul care se întinde din extremitatea vestică a Asiei Minor și Munții Armeniei, peste întreaga vale udată de Tigru și Eufrat, în josul ambelor părți ale Golfului Persic spre Oceanul Indian. Având în vedere zona geografică menționată, precum și certitudinea (cel puțin personală) că popoarele semite nu pot fi altele decât cele descendente din Sem, fiul lui Noe, cred că e ușor să tragem o concluzie…

            E adevărat că evreii sunt urmașii lui Avraam, acesta fiind un descendent al lui Sem, dar, cum este și normal, prin încrengături și combinări, gena lui Sem a ajuns să fie transmisă părintelui evreimii cel puțin „diluată”. Totuși, păstrând exclusiv pentru mine această opinie privind slăbiciunea genei lui Sem, mă declar deranjat de eroarea în care DEX-ul ne induce, trăgând totul pe turta și așa prea coaptă a poporului Ales. Nu de alta, dar dacă termenul de semit își găsește rădăcinile în existența lui Sem, atunci, oricine dă dovadă de ostilitate față de semiți nu se manifestă deloc numai împotriva evreilor.

            În concluzie, dragi antisemiți, voi, cei care luați de bună gogomănia DEX-ului, ar fi cazul să aflați că ura pe care o manifestați este îndreptată nu numai împotriva iudeilor, ci și împotriva urmașilor mult mai apropiați ai lui Sem – arabii. Iar victimele antisemitismului, dacă se mai găsesc vreunii să strige în gura mare că se simt prigoniți, ar trebui să se mai înghesuie, să facă loc în această categorie și celor ale căror rădăcini semite sunt mult mai puternice. Și, în final, întrebarea de baraj. Dacă ipoteza prezetată mai sus este valabilă, nu cumva cei mai antisemiți dintre oameni sunt, nu noi, popoarele învinuite de un eveniment numit holocaust, ci evreii și arabii? Nu dau cu parul, nu învinuiesc, nu prea mă interesează. Dar un lucru este cert. DEX-ul greșește.