Urarea de Joia Mare

          Iubiți frați și surori întru credință, așa cum am făcut-o și, aproximativ, cu un an în urmă, consider de datoria mea să fac o urare reprezentantului “tip” al clerului universal. De data aceasta, observ, calculele s-or fi făcut mai cu cap, altfel nu îmi explic de ce Paștele catolic și cel ortodox coincid. Rara avis, aș spune, având în vedere preceptele sănătoase exprimate de clerul ortodox prin 1923 (ca să reamintesc, “decât în acord cu Papa, mai bine în dezacord cu Soarele”).

          Oricum, lăsând la o parte diferențele dintre ramurile clericale, anul acesta m-am gândit să caut similarități… De ce aș mai păcătui, într-o asemenea măsură, spunând că reprezentanții lui Dumnezeu care servesc ramura catolică sunt mai breji decât ăștialalți, de prin ortodoxie? Adevărul este că nu sunt. Clerul întreg reprezintă același pumn pus în gura individului, aceeași mâna care îi strânge sufocant gâtul, lăsându-l cu răsuflarea tăiată. Din păcate, răsuflarea asta e și normal să se taie când vedem (cum am citit fugitiv cu niște zile în urmă) că Papa a avut grijă să închidă ochii în privința unor cazuri de pedofilie.

          Or, dacă Tătucul Bisericii Catolice se dedă la asemenea atitudini lipsite de orice sâmbure de milă sau de revoltă creștinească, mă întreb, cum mama dracului să nu se dedea ortodoxul la dezacorduri cu Soarele?! În mod cert, nu e la fel de grav să te îmbuibi ca un godac, să manipulezi enoriașii, să îi sfătuiești cu cine să voteze, să îți cumperi benzina cu banii din cutia milei și să mormăi ca un bezmetic un “Tatăl nostru” într-o biată zi de duminică! Pe de altă parte, totuși, nu mă pot opri să nu mă gândesc că, după cum se vede de aici din scaunul meu, ortodoxul e mult mai hrăpăreț decât catolicul. Și atunci, stau și mă gândesc că nu mai este vorba de caracterul fiecărui cleric în parte, ci de caracterul cultului pe care fiecare îl propovăduiește.

          Ce să spun? E simplu, până la urmă. Niciun drac nu e mai negru decât celălalt, și dacă ar fi să scărmănăm fiecare popă în parte, pun pariu că nu ar prea exista cazuri fără bube în cap. Că deh… puterea corupe și religia prostește. Și cum ei au putere iar noi, proștii, credință… raționamentul mi se pare destul de simplu.

          Ca să nu o mai lungesc… Să îmi asum, respect și reafirm poziția de anul trecut, cred că e de datoria mea să urez un Paște Fericit credincioșilor de rit catolic, încă unul celor de rit ortodox, iar clericului universal același călduros “Paștele mă-sii”. De ce? În caz că vă întrebați… Pentru că nu mă pot opri să nu observ la reprezentanții Bisericii, în ciuda veșnicelor jurăminte de credință, domnia strivitor-grotească a lăcomiei, a delăsării celor sfinte și nepăsării, manifestată tot mai pregnant în ritualurile nefirești, plictisitoare, îmbătrânite și încremenite ale Bisericii de pretutindeni. Dacă vreodată religia mi-a părut o imaginație frumoasă și solemnă, acum nu îmi mai pare decât mijlocul cert al unora de a se “îmburda în Raiul pământesc”. Hai, părințeilor, să pașteți fericiți!