Amintire (cu morală)

          Nu știu cât de bună ar fi ideea ca elemente din viața personală să se împletească mai mult sau mai puțin cu activitatea “literară” de pe blog. Ca să nu ne înțelegem greșit, este normal ca orice scriere să pornească de la un sâmbure de adevăr, de la ceva real. Dar de la a lăsa în ceață realitatea, făcând-o doar prezentă, până la a o detalia și a o prezenta în fața tuturor celor care vizitează acest spațiu mi se pare destul de “neinspirat”. Totuși, pentru că această prezentare a realității poate fi oricând controlată, pentru azi am decis să transcriu o amintire. Care vă va face să râdeți, sper eu, așa cum s-a întâmplat și cu experiența pe care am redat-o (adevărat, puțin înflorită) acum aproape un an.

          Pentru cei care nu au ajuns acolo, trebuie să spun că bună-mea, deși are imediat 88 de ani, este o femeie puternică și foarte în vână. Mai în vână decât mine, de multe ori. Întâmplarea care urmează s-a petrecut în preajma Paștelui, acum vreo șapte sau opt ani, nu mai țin minte exact. Oricum, era perioada în care eram recunoscut pentru apetitul ridicat manifestat pentru chefuri și pentru destrăbălări.

          Pentru că aveam tren spre Bucale la șapte dimineața, i-am promis bună-mii că nu îmi voi prelungi foarte mult șederea cu băieții, că îmi voi lua doar rămas bun și puțin după miezul nopții voi fi acasă. Dar, cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, Necuratul își băgă coada și nu știu cum se brodi de ne-am încins la un chef care a durat până dimineața. Aș mai vrea să menționez doar că întâmplarea mi-a fost povestită și, fără să îmi doresc să mă laud prea mult, a intrat în istoria familiei la loc de cinste, prezentându-mă, astfel, în lumina unuia din cei mai iubiți dintre pământeni.

          Povestea spune că, după ce mă sunase bună-mea de câteva ori pe la cinci dimineața să mă grăbească spre casă, în jur de ora șase se aude ușa de la intrare. Ea, fiind în bucătărie, pregătind masa și ultimele lucruri lăsate pentru dimineață, pachet de nervi, puțin îngrijorată, dar mult mai mult enervată, probabil uitase că ne înțeleseserăm cu unchiul să vină să ajute la bagaje. Omițând acest aspect, auzind ușa de la intrare, strigă:

          – La ora asta se vine, măi, porcule?!

          Unchiu’ răspunde stupefiat:

          – Ce??!!

          – Cum ce, măgarule!!! strigă bunica și mai enervată.    

          Apare unchiu’, palid, în bucătărie… moment în care bună-mea, netulburată, zice:

          – A! tu erai? Hai stai jos să bei o cafea, că nebunu’ ăsta nu a venit nici până la ora asta!

          Cică nici bine nu se așează unchiu’ să își tragă sufletul după șocul pe care i-l provocase bună-mea, că iar se aude ușa de la intrare. Eu, ca o floricică, intru grăbit în bucătărie, salut… și zice bună-mea:

          – Hai, Răzvănel, bine că ai venit… hai să îți dea bunica să mânci și să mergeți la tren…

          Morala… nu știu, să o tragă fiecare după cum îi place. Dar sfatul meu, în unele situații, pentru orice eventualitate, este să vă trimiteți unchii în recunoaștere.

Reclame

6 comentarii la “Amintire (cu morală)

  1. Araceli spune:

    Multi ani inainte bunicii! Foarte amuzant :))). Ce inseamna sa ai noroc…

  2. Araceli spune:

    Deci dublu noroc… Unde nu gasesc si eu asa un ajutor? :)))

  3. Araceli spune:

    :)), bine, bine, ce-i al tau, e al tau.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s