Apartenențe

          Din nevoia de a aparține ne căutăm pe cineva care să ne fie aproape. La bine și la rău, un umăr care să fie oricând gata să ne sprijine capetele îngândurate, cu ochi triști, înlăcrimați sau gânditori. Ne facem jurăminte de credință și de apartenență veșnică. Pe care, în timp, ajungem să le credem. Apoi, mai brusc sau mai puțin brusc, totul ia sfârșit. Și visul și jurămintele. Atunci suferim. Sau, cel puțin, așa ni se pare.

          Dar acel gol creat, pe care îl numim durere, este, într-adevăr, generat de pierderea persoanei care ne-a fost alături, sau de pierderea apartenenței? Nimeni nu ne mai aparține, după despărțire, și nu ne mai aparținem decât nouă înșine. O vreme retrăim niște amintiri, invocăm imaginea persoanei plecate, apoi ne continuăm drumul – un drum de-a lungul căruia ajungem să facem aceleași declarații, aceleași mărturisiri, și altor persoane. Pentru ca, într-un final, să păcălim pe cineva și, poate, să ne păcălim chiar pe noi înșine, evitând teama, teroarea de a sfârși singuri pe lume, ieșiți din rândurile unei societăți în cadrul căreia nu ne dorim să trăim fără cineva alături.

          Făurim, în timp, vise și speranțe, urmărim dorințe și idealuri și, de cele mai multe ori, atunci când nu avem cu cine să ne împărțim bucuria sau tristețea, victoriile sau înfrângerile, simțim că ne lipsește ceva. Ceva ce nu poate fi acoperit prin nimic… Nevoia de a aparține este mereu pregnantă, se manifestă subtil, devine mai puternică, până când pune stăpânire pe tot ce însemnăm. Și, disperați, probabil, temători în fața singurătății, temători față de ceea ce am putea reprezenta noi înșine în acea singurătate, căutăm, inventăm jurăminte, mimăm înlănțuiri. Pentru că uităm, vrem să uităm sau nu vrem să știm… mereu vom muri singuri. Cel care moare fără a avea pe cineva care să îi aprindă la căpătâi o lumânare, sau cel care moare sub ochii a doi, trei, cinci, zece oameni… amândoi mor singuri, nimeni nu îi va însoți în călătoria în care pornesc.

          Și atunci, la ce bun jurămintele și promisiunile? Care este rostul înlănțuirilor pe care atunci când se sfârșesc le plângem, dar cărora le dăm mereu viață alături de o altă persoană? Poate doar acela de a nu ne lăsa să ne privim cu atenție, poate doar acela de a ne ține cât mai departe de noi înșine…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s