Tenebrio (XV)

          Călăul auzi scârțâind ușa din spatele său, dar nu se întoarse. Își făcu de lucru cu biciul pe care îl pregătise pentru a își îndeplini sarcina zilnică. Până să fie întemnițat, Amador nu îl văzuse niciodată și se gândise că fusese adus special pentru el. Uneori îl privea în ochi, încercând să îi stârnească mila, deși știa că nu se putea aștepta la așa ceva de la nimeni. Călăul avea trăsături pătrățoase, buze subțiri și sprâncene groase, îmbinate. Ceva din el îl făcea să pară urât, dar nimeni nu știa să spună ce. Unii dintre cei prezenți la castel chiar îl evitau, însă nici el nu căuta să lege vreo prietenie cu nimeni. Părea că se simte superior celorlalți, și chiar așa se și simțea. Nu se lăudase că este unul dintre cei mai pricepuți călăi pe care i-ar fi putut găsi Tenebrio, dar credea asta. Nici nu spusese nimănui că, în timp, învățase cum să mânuiască biciul în așa fel încât carnea să nu fie smulsă de pe trupul condamnatului. Avea el secretul său, și nu l-ar fi dezvăluit nimănui pentru nimic în lume. Celor care îndrăzniseră să îl întrebe, le spunea, enervat, că, de fapt, este vorba doar despre mișcarea încheieturii mâinii și despre forța pusă în lovitură. Numai el știa că este mai mult de atât, că trebuie să urmărești cu atenție reacția victimei, modul în care se prelinge sângele… El știa că biciuitul trebuie să simtă doar arsuri pe întreaga piele și că nu trebuie să lovești de mai mult de două ori în același loc. Mai știa că uneori pielea trebuia atinsă doar cu vârful biciului, pentru a provoca usturime, dar că, pentru a obține o durere năucitoare, era nevoie să lovească mai tare, și nu cu vârful, ci cu o parte mai mare din trupul acelui instrument aducător de chinuri. Pentru el, biciul nu era un mijloc, era cel mai bun prieten, avea un trup și un suflet. Un suflet devastator, pe care dacă știai să îl stârnești, dacă știai să îl mânuiești, îl puteai transforma în ceva mai de temut decât justiția cerurilor. Râdea de cei care se închinau și invocau mila divină atunci când victimele sale nu mai puteau nici să respire. Și râdea cu și mai mare poftă atunci când vedea în privirile șocate un soi de dezgust, o amenințare nerostită, o amenințare care nu ar fi fost pusă niciodată în aplicare de mâna omenească ci de o voință superioară. Iar în gând își spunea: “Nu mi-ar ajunge sub bici și acela căruia vă rugați să mă pedepsească?! Câte o lovitură de fiecare, chiar l-aș lăsa să lovească primul… și atunci am vedea care se va simți mai pedepsit…”. Probabil acesta era și motivul pentru care le inspira tuturor impresia că este urât. Ochii săi mici răspândeau o flacără înspăimântătoare și rea care nu putea și nici nu căuta să mai ascundă întunecimea care îi înghițise sufletul.

          Tresări când simți degetele lui Amador strângându-i beregata. Se gândi că ar trebui să se zbată, însă surpriza aproape îl paralizase. Apoi totul în jurul său începu să se clatine, lucrurile se deformau, în fața ochilor încețoșați începură să îi joace puncte, unele mai mari, altele mici ca un grăunte de nisip. Începu să horcăie dar, chiar în momentul în care simțea că nu se poate lupta împotriva leșinului care încerca să îl cuprindă, simți strâmtoarea chinuitoare slăbind și se prăbuși în genunchi, icnind, gemând, tușind și respirând haotic, părându-i-se că tot aerul ținutului ar fi fost insuficient pentru a-i umple plămânii.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s