Tenebrio (XVII)

          Amador asculta uimit vorbele călăului și încerca, buimăcit, să înțeleagă ce spunea acesta.

           – Cum, îl întrebă după o vreme, pentru tine torturarea mea a devenit ceva personal?! O luptă al cărei scop era să îmi frângi spiritul și voința, să îmi răpești mândria și să mă transformi, din ceea ce eram, într-un cerșetor?! Din ce bezne infernale te-ai născut?! Și de ce te-ai năpustit asupra mea, asupra unui nedreptățit?

          Începuse să tremure de mânie. Ridică biciul de pe masa pe care fusese așezat cu câteva minute înainte și îi strânse cu forță mânerul, dorind parcă să îl sfărâme.

          – Îmi vei spune tot! îi strigă apoi călăului. De unde vii și de ce. Deja mi-ai spus unele lucruri și am siguranța că mai știi și altele. Mi-ai spus de oameni care îmi vor răul, îmi vei spune și cine sunt aceștia! Și, probabil, dacă voi fi mulțumit, mă voi gândi să îți ușurez pedeapsa. Acea pedeapsă cruntă pe care va trebui să o suporți pentru că te-ai năpustit ca un vultur asupra cărnii mele sângerânde, asupra sufletului meu tremurând, căutând să mă îngenunchezi, provocându-mi suferințe fizice dar, mai ales, căutând să mă pierzi, să mă transformi într-un animal. Pentru asta să nu te aștepți la îndurare, pentru că nimeni și nimic nu ți-o poate aduce. În acest moment toți stau liniștiți, știind că în subsolurile acestea blestemate se desfășoară o biciuire. Biciuirea va avea loc, doar că, de data aceasta, așa cum se întâmplă uneori, rolurile vor fi inversate – călăul va deveni victimă, iar victima, prin exercitarea dreptului său la justă răzbunare, va deveni călău.

          Un șfichiut curmă liniștea care se așezase între cei doi, urmat de un plesnet și de un geamăt. Amador, dezlănțuit, lovise cu putere, privind sălbatic cum biciul mușcă din carnea mânuitorului său de până atunci, sfâșiindu-i cămașa, crăpându-i pielea, sorbindu-i, parcă însetat, sângele. Din nou Amador ridică mâna, dar când o lăsă să cadă, gestul său fu însoțit de un urlet. Fără a avea experiență, fără a cunoaște secretele biciuirii, lovise în același loc în care căzuse prima lovitură. Dar acum călăul nu mai avea pielea care să recepționeze lovitura, în acel loc nu mai era decât carne sângerândă. Și biciul mușcase hulpav din ea, făcând stropi mici de sânge să zboare prin aer, însoțiți, parcă, de mici particule de carne încă pulsândă, încă vie.

          Călăul nu se așteptase ca a doua lovitură să cadă așa repede. Se aștepta, de asemenea, ca Amador să lovească fără discernământ, exact ca acela care închide ochii și aruncă lovituri la nimereală, știind că oricum acestea își vor atinge ținta. Se aștepta ca setea de răzbunare, ura care se citea în ochii întemnițatului, să îl facă să nu își calculeze mișcările și loviturile. Spera ca, în neștiința pe care i-o atribuia, Amador să caute să îi brăzdeze întregul spate, crăpându-i pielea, umplând-o de dâre lungi, roșietice și dureroase. Știa că nu putea să mai scape de o asemenea pedeapsă, dar nu se aștepta ca aceasta să fie atât de cumplită pe cât părea să devină.

          Amador strângea în continuare mânerul biciului, dar în privirea-i întunecată se citea o ușoară uimire. Nu participase niciodată la vreo biciuire – bineînțeles, afară de a lui – și nici nu avusese puterea să privească vreuna, desfășurată în piață, din ordinul lui Tenebrio. Acum, însă, i se părea că sufletul i se mai eliberează de povară. Vederea biciului căzând pe pielea călăului său, geamătul acestuia, apoi urletul, îi provocaseră nevoia de a tremura, de a nu lupta împotriva greței care îi măcina stomacul de când văzuse pielea crăpându-se și sângele țășnind. Își înfrânse, însă, slăbiciunea, gândindu-se că ceea ce se întâmplă nu poate fi schimbat, pentru că aceasta este răsplata meritată de fiecare dintre cei care îl nedreptățiseră. Răsplata cruntă care trebuia să se abată asupra fiecăruia dintre cei care se întorseseră împotriva lui, căutând să îl răpună. Se părea că până și aerul acelui beci se umpluse de miasma răutății, de spectrul înspăimântător al răzbunării. Și, dacă vreodată ar fi fost posibil pentru ființa omenească, Amador ar fi fost primul care, aruncându-și în jur privirile, ar fi văzut mila și omenia strângându-se într-un colț, pierind împreună, devenind mai anemice, mai străvezii, mai moarte cu fiecare clipă care însoțea întoarcerea feței zilei de la cruzimea care săruta cu voluptate ochii, buzele și sufletul aceluia care fusese cândva pașnicul Amador Lux.