Reflecții

          Cândva omul era considerat măsura tuturor lucrurilor. Dar astăzi trăim fără măsură, fără valoare, chiar fără regretul că nu mai suntem ce am fost. Probabil că încă omul nu este cel mai crud dintre viețuitoare, dar cruzimea sa este, cu certitudine, cea mai înfiorătoare.

          Omul s-a pierdut undeva pe drum, în niște neguri ale unor vremuri uitate, și nici măcar nu mai are interesul să se întoarcă, să se caute, să se regăsească. Dacă ar putea cineva să vadă privirea unui pui de om, a unui pui de om de acum sute de ani… Eu cred că ar fi fost o privire limpede care ar fi căpătat pe parcurs tărie. Și apoi, și-ar fi adăugat, doar pentru unele, pentru anumite momente, doza de cruzime necesară supraviețuirii.

          Puiul omului de astăzi, însă, capătă grotescul de la vârste fragede, iar ochii îi răspândesc îngrozitorul spectru al cruzimii din aproape primele momente de interacțiune cu cei slabi. Cu ceilalți ca el, dar mai slabi.

          Este trist să realizezi cum stăpânul unei lumi, el însuși fiind etalonul acesteia, o batjocorește, o minează, o subminează, o prăvălește în adâncurile unui întuneric pe care nu îl mai poate sfâșia niciodată. Este trist că omul nu mai este măsura tuturor lucrurilor, poate doar a oricărui lucru, a oricărui lucru mic, insignifiant, lipsit de preț. Este păcat că omul merge înainte fără a mai întoarce capul, fără a își mai aminti decât de cruzimea care îl animă. O cruzime care nu mai poate fi măsurată, nu mai poate fi cântărită și nici nu mai poate să fie uitată.

          Nu este trist că ucidem. Este trist că ucidem cu plăcere. Este trist că ucidem o lume, că ucidem popoare, că ucidem indivizi, suflete, sentimente, dorințe, vise, speranțe… Și măcar dacă ar fi doar așa. Omul a ucis dintotdeauna. Dar parcă niciodată nu s-a ucis, cu mai multă voluptate, pe sine însuși.