Antiteze

Cândva eu am fost jocul. Ea a fost jucătorul. Acum ea este printre stele, se joacă cu ele, le încălzește sufletul, le admiră. Eu? Eu sunt viermele care se târăște spre întunericul uitării, visând, doar, să mai vadă stelele.

Acum ea este lumina, eu sunt bezna; ea este sclipire, eu sunt stins. Ea este bine, în incandescența ei. Nu mai poate fi o lacrimă decât în imaginația mea. Iar eu sunt ochiul care o plânge. Ea este bine… Iar eu sunt cel care doar o iubește.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s