În urmă cu patru ani, într-o seară în care Amador se plimba printr-un crâng înverzit și răcoros, auzi niște gemete slabe purtate de adierea vântului. Abătându-se de la drum și pornind-o în direcția acestora, găsi, în spatele unor tufișuri, mai mult mort decât viu, un bătrân palid, lovit de moarte, zăcând în balta propriului său sânge, gemând și șoptind niște vorbe neînțelese, cu privirea îndreptată spre cerul la fel de albastru ca și ochii săi.
Fără să mai stea pe gânduri, Amador îi prinse capul în brațe și îi mângâie fruntea lată, cuprinsă de broboane de transpirație rece. Îl liniști astfel pe muribund, pe buzele căruia apăru un zâmbet crispat, ca o ultimă mulțumire adresată puterilor pe care le invocase. Mai târziu, când se mai înzdrăvenise, Aquilano, întins într-unul din paturile din dormitoarele lui Amador, mărturisise că în acele momente nu se rugase Cerului să îi salveze viața, să îl ferească de atingerea teribilă a morții. Ceruse să nu îi fie permis să moară singur, implorase să nu fie lăsat sufletul să îi zboare de pe buze fără ca cineva, cu o mângâiere pioasă, să îi fie alături pentru a îi închide ochii. Era, mai spunea el, unul din lucrurile de care se temea cel mai mult. “Nu este crunt să pleci din această lume, pentru că dincolo de ea se află câmpii înverzite, lacuri limpezi, nori pufoși și ceruri albastre deschise tuturor sufletelor curate”. Nu, teama sa era aceea că privirea i-ar fi putut rămâne fixată înspre nimicnicia acesei lumi, în lipsa unei persoane care să îi închidă ochii cu degete tremurânde, permițăndu-le, astfel, ca, în spatele pleoapelor, să se întoarcă înspre ceea ce era cu adevărat important – Creatorul vieții și al morții, al lumii văzduhurilor, al celei de mijloc și al catacombelor pline de întuneric și de veșnice pedepse din subsolurile terestre.
După ce îi curăță rana adâncă din abdomen, spălând-o cu apă din plosca pe care o purta la brâu, Amador îl lăsă pe Aquilano singur, grăbindu-se să își cheme în ajutor slujbașii. Deși știa cu ce scop se îndepărtează, bătrânul îl urî, atunci, cu toată forța sa omenească, pe tânărul său salvator, temându-se că acesta nu va ajunge la timp pentru a îl feri de teama sa cea mai mare, sau, și mai rău, așa cum li se întâmplă uneori oamenilor care își pierd și ultimele speranțe, bănuindu-l că nici măcar nu se va mai întoarce. Văzuse în ochii străinului o blândețe fără margini, o bunătate care nu i-ar fi permis acestuia să îl facă uitat pe rănitul din crâng, dar, cu toate acestea, se temuse. Se temuse, îl urâse și îl judecase aspru pe Amador, motiv pentru care în multe nopți după aceea, după ce se însănătoșise, Aquilano desfășurase ritualuri de penitență în fața Stăpânului său imaterial, cerându-i să pogoare iertarea asupra sufletului omenesc care se îndoise de bunele intenții ale celui care îl readusese în brațele vieții.
Amador chemase în ajutor cel mai bun medic pe care îl ținea pe lângă casa lui, un medic priceput în vindecarea rănilor căpătate în luptele sângeroase la care participase cu mulți ani în urmă. Nu vorbea foarte mult, dar se spunea că această pricepere o dobândise vindecându-se pe sine însuși, experimetând pe trupul său plin de cicatrici și de semne de spadă sau de pumnal, de bici și de înțepături de săgeți. Nimeni nu îl întrecea în aceste vindecări, de aceea Amador îl ținea mereu aproape deși nu credea că va avea nevoie vreodată de serviciile sale. Și, în timp, această extravaganță – așa fusese considerată până atunci – se dovedi de un real folos pentru că, în scurt timp, pericolul morții lui Aquilano fu înlăturat. După o săptămână în care medicul căutase să scadă febra rănitului, după zile și nopți petrecute la căpătâiul lui, după încruntări, spaime, temeri și speranțe, organismul lui Aquilano se dovedi mai puternic decât lovitura mișelească menită să îi curme șirul zilelor. După încă trei săptămâni în care bătrânul se înzdrăvenise, luptând doar cu slăbiciunea și cu durerea pe care i-o provoca rana, între el și Amador se legase un fel de prietenie, o împletire a recunoștinței lui Aquilano cu simpatia și respectul pe care le câștigase în fața gazdei sale, datorită serilor lungi petrecute împreună, discutând, povestind și învățând multe unul de la celălalt.
Nevermore 