Reguli

În unele situații trecem prin momente în care ne impunem o conduită. Apoi încercăm să o impunem și altora. Uneori decidem că este bine să evităm cu orice preț unele persoane. Și, atunci când vedem că ele nu vor să plece, că nu vor să dispară, încercăm să le alungăm. La început cu tăcere, cu răceală, apoi cu câte un ghiont, cu câte un brânci, căzând, în final, în capcana de a uita că le-am adus aproape pentru că ni le doream alături.

Nu se potrivesc nicicum iubirea cu schilodirea, cu mutilarea pe care în momente de crudă nebunie o dezlănțuim asupra celor pe care îi iubim. Pentru a ne proteja, însă, de remușcare, ne agățăm, orbiți, de o vorbă, de un gest, de o impresie care a generat la început o fisură – aceea care, adâncită de acțiuni nedrepte și nebunești, dă naștere prăpastiei. Acelei prăpăstii pe fundul căreia, în loc să căutăm să ne biruim regretele, continuăm să săpăm, din ce în ce mai adânc, spre și mai departe.

Când vocea iubită ne strigă de sus, de pe marginea prăpastiei – o margine pe care nici măcar nu o mai vedem, doar o bănuim undeva între nori înecați de ploaie – refuzăm să îi ascultăm chemarea. Căutăm în jur pietre cu care să aruncăm după ea, îi aducem aminte de conduita autoimpusă, de un contract fictiv asupra căruia ne-am fi înțeles, de regulile care urmează unui basm care a luat sfârșit.

Ne zbatem să scăpăm din magia care nu ne-a părăsit niciodată, fiind doar adormită, undeva în colțuri secrete de suflet, ne revoltăm pentru că nu suntem lăsați în nimicnicia noastră, în pierderea proprie, în cenușiul unei existențe lipsite de sclipire. Doar că cea mai cumplită revoltă nu este născută din prezența acelei voci din afară, ci a aceleia din interior, care ne împinge înapoi, șoptindu-ne că toată armura care ne acoperă este o minciună. O minciună pe care ne-am dorit atât de mult să o credem, încât am ridicat-o la statutul de adevăr. Un adevăr care se năruie complet la prima apariție a unei afirmații simple, făcute de acea voce caldă, auzită de departe: “Minți”.

Atunci simțim cum se dezgheață totul, cum tot ce fusese sufocat începe să respire puternic, pulsând în vene, făcând inima să fie gata să explodeze. Iar regulile, acelea autoimpuse, reguli de netrecut, de neîncălcat, nici măcar nu mai au timp să se clatine. Dispar, șterse definitiv, chiar dacă răul pe care l-au făcut nu mai poate să fie îndreptat. Pierduți în cenușa unor aripi de vis destrămat ne dăm seama că am muncit zadarnic pentru un întreg set de reguli. Mereu fusese ca la început, în spatele tuturor, în spatele oricărei acțiuni nu fusese decât o regulă. Una singură…

Reclame