Norii acoperiseră cerul ca o pânză opacă și sufocantă, învăluind chipul soarelui în umbre dense și metalice. Răsuflarea lor se prăvălea peste pământ sub forma unui curent răcoros care, coborând din văzduhuri, se opri pentru o clipă să se joace în părul ei. În acel păr care părea că împrumutase din sclipirile și voioșia soarelui, căutând să trezească în mine desfătare și speranță.
Mă privea cu ochii măriți și rotunzi, învăluindu-mă în gânduri pe care le credea numai ale ei. Zâmbetul, însă, o trăda – un zâmbet visător și pierdut într-un viitor ipotetic în care nopțile noastre ar fi fost pline de dogoare solară, în necuprinsul unui întuneric abia străpuns de razele unei luni palide.
Când își dădu seama că se trădează singură, că gândurile ei fugare se îndreaptă către urechea mea pentru a îmi șopti tot ce conțin, tot ce simte ea, zâmbetul i se lărgi, iar ochii prinseră o moliciune de catifea, care îmi mângâia, timid la început, mâinile, apoi gâtul, bărbia și buzele. Privirile ni se întâlniră târziu, dar atunci când o făcură, am avut impresia că scânteile din ochii ei erau ale mele, iar cele din ochii mei îi aparțineau ei cu desăvârșire. Un sentiment ciudat mă cuprinse, asemănător unei iubiri blasfemiatoare, iar privirea mea porni să îi cunoască mai bine pielea fină, gropițele din obraji, linia subțire a gâtului, umerii rotunzi…
Când răsuflarea norilor îi părăsi șuvițele de păr împingându-le parcă voit pe spate, pieptul i se descoperi, rotund și pulsând a dorințe reținute. Mâna mi se întinse, o prinse pe a ei și sub vuietul înspăimântător al primului tunet am pornit să fugim, ca și cum am fi zburat, căutându-ne nu un adăpost ci un loc neferit în care să ne supunem total voinței naturii. Picuri de ploaie începură să cadă din cer, ovali, rotunzi, conținând fiori și tresăriri, căutând să ne răcorească, să nu stingă căldura pe care o emanau trupurile noastre, dar să o împiedice să devină flamă distructivă plină de chinurile iadului. Ne-am oprit undeva între niște copaci colorați de un verde care respira prospețime, ne-am întins brațele în lateral, dând impresia că pornim să zburăm, și ne-am lăsat cotropiți de furia ploii abătute asupra pământului.
Fețele ne păreau transpirate, ochii ne străluceau, zâmbetele ne făceau mai frumoși decât fuseserăm vreodată. Hainele de pe noi păreau să se spele, dimpreună cu păcatul originar. Eram din nou puri, curățați de tot ce fusese în urma noastră. Atunci ne-am apropiat și ne-am cuprins în brațe. Sânii ei, palpitând, cu sfârcuri întărite, se striviră de pieptul meu căutând parcă să îl străpungă, să îmi alăpteze sufletul din izvorul lor nesecat de fericire. Iar sărutul ei, împrumutând dulceața stropilor de ploaie, îmi picură în vene libertatea, crescându-mi aripile și dorința de a sfida, împreună cu ea, văzduhurile.
Nevermore 