Antiteze

Cândva eu am fost jocul. Ea a fost jucătorul. Acum ea este printre stele, se joacă cu ele, le încălzește sufletul, le admiră. Eu? Eu sunt viermele care se târăște spre întunericul uitării, visând, doar, să mai vadă stelele.

Acum ea este lumina, eu sunt bezna; ea este sclipire, eu sunt stins. Ea este bine, în incandescența ei. Nu mai poate fi o lacrimă decât în imaginația mea. Iar eu sunt ochiul care o plânge. Ea este bine… Iar eu sunt cel care doar o iubește.

Recomandare

Vreau să încep prin a îi mulțumi lui Night-elf pentru recomandarea făcută – Amused to Death (1992), al lui Roger Waters, fost component Pink Floyd. Mi s-a întâmplat rar să nimeresc peste albume care să mă prindă din ce în ce mai mult, după fiecare ascultare. Și mai ales, surpriza este cu atât mai mare cu cât nu aș cataloga genul ca fiind unul dintre cele aflate în vârful topului preferințelor mele.

Albumul, unul conceptual, (cum altfel putea fi, dacă aparține unui fost membru Floyd?!) exprimă deziluzia indusă de societatea actuală, concentrându-se pe influența televiziunilor și a mass media.

Am ales două piese, având în vedere convingerile proprii, nicidecum faptul că celelalte ar fi mai puțin impresionante. Cronicar de albume muzicale nu am ajuns, încă, dar, subiectiv, vorbind, fără obiectivitate în exces – dar poate chiar și cu ea -, “Amused to Death” primește un zece din partea mea. Cu un plus mare în față.

Nu știu dacă să vi-l recomand cu căldură. Este o audiție grea, care pune ascultătorul pe gânduri. Uneori mi se întâmplă ca, ascultând mai mult, să înțeleg din ce în ce mai puțin. Şi să vreau să înțeleg din ce în ce mai puțin. Vorbim despre un album melancolic, un strigăt de ajutor adresat rațiunii și sufletului. Sunteți mulți, zic eu, care l-ați putea asculta și înțelege. Dar, oare, ar avea rost? În lumea noastră conștiența, conștientizarea, poate duce la izolare, la refuzul contactelor cu ce este dincolo de noi înşine. Sau la crearea unui platoșe în spatele căreia sufletul, încorsetat, chircit, să nu mai facă altceva decât să se zbată. Să încerce să scape, să își deschidă aripile și să zboare. Dar ar putea sfârși înțepenit, devenind doar o altă figurină din acest muzeu al chipurilor de ceară în care trăim în fiecare clipă. Dacă aveți aproximativ o oră și jumătate la dispoziție, riscați, ascultați-l. Aveți, după aceea, un weekend în care vă puteți recompune măștile…

Scenetă

          Miercuri m-am trezit vitejește: ora 16.00. “Bun”, îmi zic… „noi să fim sănătoși, că boala vine”. Pipa de „dimineață”, duș, două cafele la foc automat, că mă grăbeam să o savurez pe a treia. Verific mailul și văd că primisem unul de la o nemțoaică. Ceva de pe un site de sport – pariuri virtuale. Pariuri doar pe onoare, că pielea de pe mine nu o dau. Ceva de genul “cine zici că bate? Eu pun pariu că Bayern”. Și atât, nicio altă miză. “Domnule”, îmi zic, „doar n-oi paria pe Inter”. Că mai bine beau berea și după aceea înghit și sticla. Și nu mi-ar sta în gât așa cum îmi stă Interul, sau echipele italiene în general. Sau italienii… dar asta e altă problemă, se leagă de experiența care m-a făcut puțin homofob. Nu, nu asta recentă, aia veche de mai bine de zece ani, din Timișoara.

          Buuuun… am mai dat o raită prin bloguri, să văd ce mai zice lumea, și, nu știu cum, văd că s-a făcut de 18. Așa că pun mâna pe telefon și îl sun pe Amicu’: “Domnu’, vedem meciul în oraș?”. Ăsta, bezmeticit de cât trăsese la rame pe ziua respectivă – era la birou, nu se pregătea să plece -, zice că da, bineînțeles. În consecință, încep să mă fac frumos. E mult de muncă, așa că am terminat pe la 20. Așa frumos eram, că picam. Mă împiedicasem de firul de la laptop și am fost tare fericit că nu mi-am rupt gâtul. Cucuiul din frunte nu-i problemă, trece până mâine.

          La 20.30 aveam întâlnirea cu Amicu’, și cum mai jos de 45 de minute până la barul nostru nu am scos nici în fugă, nu m-am mai grăbit. Că acum, să recunoaștem, că întârzii cinci minute sau întârzii treizeci, tot întârziere se cheamă. Ca norocul, nu a trebuit să aștept mult în stație după autobuz. A trebuit să fug după el, și mai că nu mi-a închis șoferul ușile în nas. A fost domn, mi-a prins numai puțin piciorul… Oricum, îmi sună telefonul – era Amicu’ numărul doi. N-are tangență cu meciurile, dar când este ceva cu miză, e numai bun. Cu cine ține el, ăia pierd. Așa că îi spun înflăcărat: “Ții cu Inter, da?!”. Răspunde afirmativ, dar puțin ezitant. “Haide, zic, la bere, să fiu sigur că ții cu cine trebuie”. Refuză, era obosit. Și pedepsit. Nevastă-sa nu a uitat că s-a întors acasă la 4 dimineața de la semifinală. Aia la sfârșitul căreia Interul a sărbătorit cu apă de la sistemul de irigare de pe Camp Nou. În fine, îi spun să transmită acasă salutări cordiale, el spune că transmite dar nu are curaj să spună de la cine, și închid telefonul.

          Autobuzul era destul de aerisit, că deh, vreme cam rea, nu transpiră călătorii, încă. Decât dacă se gândesc la reformele lui Boc. Ca paranteză… Boc, mori! Dar să revenim, nu vreau să intru în probleme politice.

          Autobuzul era destul de aerisit, nu era prea mare aglomerația, așa că un domn de vreo cincizeci de ani ascultase liniștit întreaga mea conversație telefonică. Zâmbea ștrengărește, și m-am gândit să îi spun despre noțiunea de conversație privată. Dar nu apuc să îmi termin gândul, că îmi zice: “Despre ce meci vorbeați?”. Mă gândesc că o fi vreun picat din lună. „Finala Ligii”, zic. Mărește ochii, surprins: “Azi se joacă?!”. Ce să-i mai zic? Zâmbesc, superior. Net superior. Îl văd că pune mâna pe telefon. Sună. “Auzi, coboară și tu jos și ia vreo două beri pentru meci. Mă grăbesc și eu, ajung în juma’ de oră, da’ nu mai am timp să mă duc și la magazin”. Închide telefonul și îmi zâmbește. Îi zâmbesc și eu, superior, totuși. Net superior. M-a făcut să mă simt bine recunoștința care i se citea în ochi. Ajungem la metrou, dau să cobor. Mă salută condescendent. Îl salut și eu – nu condescendent, superior. Net superior.

          Fără să mai trec prin alte peripeții ajung la bar. Ora 21. Amicu’, roșu la față, mă privește. Îmi fac cruce cu limba în gură și îl întreb: “Ți-au dat bere expirată?”. Se stăpânește, deși nu cred că maică-mea ar fi încântată de ce a zis în gând. Mă așez și începem să povestim. Domnișoara care se ocupa de servire se apropie să îmi ia comanda. Ne cunoaștem. Nu în sens biblic. Nu încă… O bere, ceva sărat, că așa se văd meciurile. Televizorul era pus pe muzică. Vorba vine muzică, dacă gemetele orgasmice ale unei blonde românce se pot numi muzică. “Nu dăm pe meci?” o întreb când vine cu berea, privind-o languros. Se uită la mine uimită: “Dar azi e miercuri”… Zâmbesc superior. Net superior. “Da, e finala”… Ea, nedumerită: “Astăzi se joacă”? Mă uit la ea, tot nedumerit: “Nu e azi miercuri”? “Ba da”, răspunde. “Și miercuri nu sunt meciuri în Ligă”? Deja o priveam superior. “Ba da”, zice. “Deci, nu se joacă astăzi finala”? “Eu știam că sâmbătă”. M-am scărpinat în cap. De ce sâmbătă? Când s-a jucat finala Ligii sâmbătă? Niciodată, de când mă știu…

          Eram amândoi nedumeriți, și eu și ea. Doar că eu pierdusem din superioritate. Amicu’ se uita și el la noi. Roșu și nedumerit. De fapt, nu, nu era încă roșu. Ea se întoarce către barman și strigă cale de vreo 4 mese: “Când e finala, astăzi sau sâmbătă”?! Am simțit cum mă ardeau privirile celor din jur. Apoi a barmanului. Apoi a ei când i s-a răspuns: “Sâmbătă”! Am privit-o. Am zâmbit încurcat. Net încurcat. Îmi venea să îi spun să ne facă nota. Două domnișoare care vreme de câteva minute îmi făcuseră ochi dulci se uitau la mine pe furiș. Apoi își lăsau bărbia în piept și râdeau. Amicu’ era roșu. Pe lângă el, un rac fiert numai roșu nu este.

          Mi-am păstrat, totuși, cumpătul. Am mulțumit pentru informație și am încercat să-mi beau liniștit berea. Și să mănânc sărăturile. Nu că ar fi fost rele, dar simțeam un gust amar. Mă uit la Amicu’, apoi la fata care ne servea. “Să îl sun pe Amicu’ numărul doi, să nu mai țină azi cu Inter”? Ea râde. Isteric. El își pune mâinile în cap. Superior. Net superior. Fetele de la masa alăturată râdeau. Le redevenisem simpatic.

          Mă lămurisem. Finala e sâmbătă, nu e miercuri. Deși, în viața mea nu am mai pomenit așa ceva. Poate îmi amintește și mie cineva să mă uit…

Reflecții

          Cândva omul era considerat măsura tuturor lucrurilor. Dar astăzi trăim fără măsură, fără valoare, chiar fără regretul că nu mai suntem ce am fost. Probabil că încă omul nu este cel mai crud dintre viețuitoare, dar cruzimea sa este, cu certitudine, cea mai înfiorătoare.

          Omul s-a pierdut undeva pe drum, în niște neguri ale unor vremuri uitate, și nici măcar nu mai are interesul să se întoarcă, să se caute, să se regăsească. Dacă ar putea cineva să vadă privirea unui pui de om, a unui pui de om de acum sute de ani… Eu cred că ar fi fost o privire limpede care ar fi căpătat pe parcurs tărie. Și apoi, și-ar fi adăugat, doar pentru unele, pentru anumite momente, doza de cruzime necesară supraviețuirii.

          Puiul omului de astăzi, însă, capătă grotescul de la vârste fragede, iar ochii îi răspândesc îngrozitorul spectru al cruzimii din aproape primele momente de interacțiune cu cei slabi. Cu ceilalți ca el, dar mai slabi.

          Este trist să realizezi cum stăpânul unei lumi, el însuși fiind etalonul acesteia, o batjocorește, o minează, o subminează, o prăvălește în adâncurile unui întuneric pe care nu îl mai poate sfâșia niciodată. Este trist că omul nu mai este măsura tuturor lucrurilor, poate doar a oricărui lucru, a oricărui lucru mic, insignifiant, lipsit de preț. Este păcat că omul merge înainte fără a mai întoarce capul, fără a își mai aminti decât de cruzimea care îl animă. O cruzime care nu mai poate fi măsurată, nu mai poate fi cântărită și nici nu mai poate să fie uitată.

          Nu este trist că ucidem. Este trist că ucidem cu plăcere. Este trist că ucidem o lume, că ucidem popoare, că ucidem indivizi, suflete, sentimente, dorințe, vise, speranțe… Și măcar dacă ar fi doar așa. Omul a ucis dintotdeauna. Dar parcă niciodată nu s-a ucis, cu mai multă voluptate, pe sine însuși.

În zori

Mi-am făcut curaj și am stat în fața zorilor, așteptând clipa aceea în care izbucnesc ca o flamă de neoprit, ca o emoție cutremurătoare, ca o dorință nestinsă care, cu vâlvătaia ei, transformă tot ce a existat înaintea ei în scrum.

Am privit în ochii nopții, dorindu-mi ca privirea ei înstelată să nu mă mai părăsească niciodată. Am vrut ca stelele, care începuseră să pălească, să rămână încremenite, acolo unde era fiecare, până când trupul meu ar fi ajuns în alte locuri, din care nu i-ar mai fi fost permis să le vadă. Și am căutat în ceruri, în frunzișul fremătător, în parfumul amețitor al florilor adormite… Nu știu ce am căutat, nu știu ce am găsit… Am văzut doar cum stelele piereau, parcă înfiorate, înspăimântate de raza de lumină care cuprinsese orizontul.

Probabil, cândva, în alte vremuri, în alte vieți, în alte eternități, capul mi se va odihni pe sânul tău, așa cum ar fi trebuit să o facă… Așa cum imaginau ochii mei închiși, așa cum am crezut că imaginează pieptul tău fremătând. Un piept care, însă, fie s-a închis, fie s-a deschis altor lumi, altor veacuri de fericire la care eu nu am îndrăznit să visez.

Păleau stelele, și, odată cu ele, am simțit cum și fața îmi era cuprinsă de paloarea zilei, de inutilitatea ei, de povara lipsei visului. M-am lăsat să alunec pe spate, fără vlagă. Doar privirea îmi rătăcea, nebunește, de la o stea la alta, încercând să păstreze în ceruri măcar una. O stea a mea, căreia să îi dau numele tău. Când, însă, nu am mai reușit să zăresc niciuna, când am știut că zbaterea mi-a fost în zadar, mi-am lăsat privirea să se întoarcă în mine, căutându-te, pentru totdeauna, așa cum te-am știut cândva – o rază de lumină care îmi străpungea întunericul, o stea strălucitoare care să îmi trezească visul.