Fericire și impuls

          Impulsivitatea poate ucide suflete. Am văzut-o în ochii aceia care mă priveau metalic, dorindu-și parcă să mă sfâșie, să îmi deschidă pieptul, să vadă ceea ce era în sufletul meu. Împotrivindu-mă chiar și mie însumi, refuzam cu îndârjire să dezvălui ce hotărâsem să devină un secret pe care să nu îl poată smulge nici înduioșarea, nici tortura, nici rugămințile, nici lamentările sau reproșurile.

          S-ar fi putut spune că acțiunea mea era gândită în profunzime, plănuită, un mod bine pus la punct prin care să îmi înfig ghearele funebre într-o pradă nevinovată dar, mai ales, neștiutoare de ce anume o aștepta, luată prin surprindere. Totuși o asemenea afirmație ar fi total greșită. Nu fusese nimic plănuit sau prevăzut, au fost doar două momente de impulsivitate necontrolată cărora le-am cedat fără să îmi pese că în interiorul meu totul se revolta împotriva unei asemenea atitudini.

          Hotărâsem că era vinovată față de mine. Poate că într-un fel era, dar vina nu era nici pe departe atât de mare precum am decis eu să fie. În unele privințe, dacă aș fi făcut un efort minim, i-aș fi găsit scuze sau, măcar, circumstanțe atenuante care să fi redus ceea ce aș fi putut considera vină la un minim care ar fi echivalat cu lipsa ei. Dar, în dogoarea impulsului, am decis că era vinovată, am exploatat decizia și, în felul acesta, i-am construit o vină enormă pentru care era imposibil să nu răspundă.

          Al doilea moment de impulsivitate, cel crucial, de altfel, a fost acela în care mi-am cerut mie însumi pedepsirea acelei vini, închipuite sau nu, dar decisă cel puțin la fel de impulsiv. Este adevărat că impulsivitatea reprezintă de fapt acțiunea de moment, aceea negândită și neprevăzută, o acțiune întreprinsă într-o fracțiune de secundă, determinată de instinct și excluzând prezența rațiunii. Dar cred că la fel de bine impulsul inițial poate să fie conservat într-o decizie de moment menținută în timp, chiar dacă, fiind trecută prin filtrul rațiunii, pare auto-distructivă, indezirabilă. Am spus, dacă aș fi gândit, dacă mi-aș fi acordat timp, aș fi ajuns la concluzia că vina pe care o constatasem într-un moment de impulsivitate nu exista. Doar iraționalitatea unui moment i-a dat naștere și, deși în interiorul meu nu o aprobam, am menținut-o și am amplificat-o, acordându-i dimensiuni enorme. Îmi spuneam cât de mult greșesc, simțeam durere în fața acestei decizii, în fața acestui act de pedepsire, îmi doream să mă opresc, dar nu am cedat rațiunii. Am considerat că impulsul trebuie să fie suveran, acel impuls care îmi dictase să distrug și, în același timp, să mă autodistrug.

          Este ciudat, totuși. Există oameni care caută cu îndârjire fericirea aceea clasică, oameni care trăiesc momente în care refuză să creadă că ea nu există sau că le este interzisă în această lume. Sunt hotărâți să lupte ca să o găsească și, atunci când o au sau sunt pe punctul de a o avea, aprind cu nonșalanță fitilul unei încărcături explozive menite să arunce totul în aer – eforturi, speranțe, dorințe, sentimente și suflete. Și este și mai ciudat că în urma acelei explozii, puțin înainte de apariția regretului, a remușcării și a dorinței de a îndrepta totul, sau a dorinței de a nu fi acționat niciodată astfel, se instalează o bucurie, o fericire bolnavă și nebunească. Dar oare nu aceasta este fericirea supremă? Cei care insistă să își strige lumii întregi starea pe care ei o consideră fericire, în fiecare zi, în fiecare ceas, sunt fie proști fie habar nu au ce este aceasta cu adevărat. Fericirea, fericirea aceea înnebunitoare nu este echivalentă cu o mulțumire constantă de sine și de ceea ce ai. De fapt fericirea durează foarte puțin, este ca o picătură din prăbușirea de ape a unei cascade – un strop care devine distinct pentru o clipă, în căderea sa liberă, dar care, apoi, se reîntrupează în întreg, în întregul șuvoiului, pierzându-și identitatea, cedându-și esența, ceea ce echivalează cu dispariția ei.

          Îndrăznesc să cred că fericirea este cu totul altceva, o nebunie de moment, sau un moment de nebunie, o exaltare, o exacerbare temporară a simțurilor, întinsă pe un atom de timp cu o durată extrem de scurtă. O durată care nu se poate prelungi niciodată pentru un timp îndelungat, dar care poate reveni, cu intensitate mai mică sau mai mare, în mai multe rânduri. Sau, poate, niciodată.

          Și, ce este mai important, fericirea se simte în momente cruciale, în momente de maximă însemnătate. Atunci când după ea urmează starea de bine sau dezastrul, viața sau moartea, respirația completă și profundă sau înecul, siguranța sau cutremurul devastator al unei explozii ucigătoare. Acea fericire, de altfel cea care contează, nu mulțumirea constantă pe care proștii o numesc fericire, am simțit-o și eu. În chiar clipa de dinaintea năruirii sufletului, de dinaintea demolării eșafodajului de vise și de speranțe, m-am simțit fericit. O fericire datorată impulsivității, o fericire nebună, bolnavă, extremă, chiar dacă atrăgea după ea moarte.