Tenebrio (XX)

          În fiecare seară, după vremea cinei, Amador petrecea o vreme în compania lui Aquilano. La început, când acesta nu era întremat, Amador se instala într-un scaun așezat lângă patul suferindului, ținându-i de urât, povestindu-i amintiri, întâmplări din viața sa, sau ascultând ceea ce, la rândul său, bătrânul găsea de cuviință să povestească. În scurt timp, între ei doi se formase o legătură trainică, nu numai datorită recunoștinței pe care Aquilano o simțea pentru noul său prieten, cât, mai ales, pentru compatibilitatea dintre firile lor.

          Cei doi se respectau reciproc și, chiar dacă în unele privințe aveau opinii sau concepții diferite, diferențe care în unele cazuri trezeau scurte revolte îndreptate împotriva celuilalt, priveau dincolo de ele, îndrăgindu-se din ce în ce mai mult. Între ei se înfiripiase o prietenie solidă, care părea că avea să dăinuiască pentru totdeauna. Aquilano admira agerimea minții lui Amador, iubea verva sa molipsitoare, nevinovăția, doza de naivitate pe care nu o întâlnise în niciun suflet pătat de murdăria gândurile negre sau ascunse, aplecarea către cunoaștere, dorința de a descoperi și de a învăța lucruri noi. De multe ori, după ce sufla în lumânarea așezată pe noptiera de la capul patului său, se gândea că Amador ar fi fost exact fiul pe care și l-ar fi dorit, exact personalitatea care și-ar fi dorit să îi lumineze bătrânețile, umărul pe care i-ar fi plăcut să își sprijine trupul slăbit de apăsarea anilor și conștiința încărcată de lucruri pe care le regreta și despre care îi vorbise, în treacăt, acestuia.

          Amador se legase și el de Aquilano, așa cum un tânăr se apropie de tatăl pe care îl ridică pe un soclu, dorind să îi calce pe urme, să devină la fel de bun, la fel de înțelept. Îi admira și îi prețuia înțelepciunea, experiența de viață și modul în care se împăcase cu tot ceea ce trăise, acceptându-și greșelile, căutând să își dezvolte calitățile și să își înăbușe defectele. Îl considera un pedagog desăvârșit și chiar îi mărturisise că regretă că nu a avut ocazia să îl întâlnească mai devreme sau, și mai măgulitor pentru rănit, că nu avusese norocul de a se naște între cei apropiați lui pentru a beneficia de stricta dar benefica îndrumare a bătrânului.

          Cunoscându-și sentimentele pe care le nutreau unul față de celălalt, era normal ca cei doi bărbați să devină din ce în ce mai apropiați, un tată și un fiu care nu își aparțineau unul altuia din punct de vedere genetic, dar care, în plan spiritual, era imposibil să mai fie separați unul de celălalt.

          De la o vreme, de când rana lui Aquilano dădea semne de vindecare aproape completă, Amador devenise din ce în ce mai preocupat și în ochii săi se citeau o teamă și un regret care nu putură fi ascunse de ascuțitul simț de observație al bătrânului. La insistențele acestuia, Amador, într-o seară, aflat sub efectele vinului care îi eliberase simțirea și nevinovăția copilărească, mărturisi că îi pare rău că întremarea rănitului se împlinise într-o perioadă așa scurtă. Aproape cu lacrimi în ochi își ceru scuze prietenului său spunându-i că existau momente în care își dorea ca vindecarea să fie încetinită sau, chiar, să apară o complicație, doar pentru a se putea pune în slujba sa și pentru a se bucura pentru încă o vreme de prezența lui sub acoperișul său, de sfaturile și îndrumările sale, de experiența și de poveștile pe care cu atâta dărnicie i le expusese în ultima lună.

          Aquilano râse, dar râsul său era puțin amar. Și el simțea aceleași regrete știind că în curând va fi în putere și că va trebui să plece, dar, având atuul vârstei, reușise să le ascundă de ochii tânărului. Doar noaptea mai scăpa câte un suspin, aruncând priviri triste spre tavanul alb al camerei și rugându-se Cerului, cerându-i, dacă nu să îi prelungească șederea în acea casă, măcar să facă în așa fel încât să aibă senzația că timpul trece mult mai încet, că nu mai zboară ci că se târăște. Și oricine ar fi fost înduioșat dacă l-ar fi văzut în acele momente cerând Stăpânului său să îi acorde permisiunea de a nu îl pierde niciodată pe Amador, pe acest tânăr care devenise fiul pe care și l-ar fi dorit și pe care nu îl avusese niciodată.