Tenebrio (XXI)

          În seara zilei în care se împlinea exact o lună de când fusese găsit în acea stare jalnică, Aquilano își chemă salvatorul în camera sa imediat după cină. Avea o figură gravă, o privire întoarsă cumva spre interior, care, în mod neobișnuit, ocolea privirea caldă și veselă a lui Amador. Acesta, observând schimbarea de atitudine a bătrânului, începu să se gândească dacă săvârșise vreo faptă care să aducă nemulțumire în inima prietenului său. Era adevărat că în urmă cu câteva seri se lansaseră într-o contradicție care culminase cu o încheiere bruscă a subiectului, dar acea atitudine fusese determinată tocmai de dorința amândorura de a nu lăsa o diferență de idei să degenereze. Amândoi trecuseră peste incident fără probleme și chiar părea că îl uitaseră. Dar acum, în sufletul lui Amador se trezise neliniștea că, de fapt, acea contradicție nu fusese depășită de bătrân și că problema urma să fie din nou abordată.

          Se simți jignit și trădat, pentru că în zilele care trecuseră Aquilano se comportase normal, la fel de călduros ca înainte ca acea discuție să aibă loc, ceea ce pentru Amador echivala cu o minciună și cu o prefacere de care nu îl credea în stare pe bătrânul său prieten. În același timp, fruntea bătrânului părea acoperită de nori, privirea îi devenise ermetică, aproape metalică. Buzele îi erau crispate și întregul trup îi părea apăsat de o povară știută numai de el.

          Amador îl privea și se învinuia pentru nesocotința de a fi insistat să își apere cu vehemență punctul de vedere deși observase că pe Aquilano îl nemulțumea profund. Dar, în același timp, se îndârjea împotriva acestuia, alimentându-și revolta, considerând inacceptabilă o asemenea conduită, un comportament caracterizat printr-o falsitate care îi provoca o cruntă dezamăgire.

          După ce o vreme Aquilano ocolise privirea gazdei sale, jucându-se nervos cu degetele pe pătură, își aținti brusc privirea în ochii lui Amador.

          – Știi de ce te-am rugat să vii? nu întrebarea îl făcu pe Amador să tresară, ci tonul și modul în care fusese pusă.

          – Bănuiesc. răspunse, încercând să imite tonul acela pe care nu îl mai auzise niciodată până atunci.

          Era un ton în care nu se putea citi nimic altceva decât o gravitate apăsătoare, aproape insuportabilă. Amador nu știa câți fuseseră intimidați de acest ton, câți recunoscuseră, în fața lui, vini pe care nu le avuseseră niciodată, doar pentru a scăpa de greutatea imensă pe care o prăvălea pe umerii cărora le era adresată. Pentru acest ton împietrit Sanzio Aquilano devenise extrem de cunoscut în rândurile celor care se prosternau în fața văzduhurilor necuprinse. Acest ton îl făcuse atât de temut celor care, învinuiți pe drept sau pe nedrept, își lăsau sufletele cuprinse de groază în fața celui care le avea în mâini nu soarta, în mod special, ci modul în care vor ispăși o vină, dacă nu închipuită, mult mai amplificată decât cea reală.

          – Eu cred că nu știi, Amador. Pot doar să presupun că te temi că vom relua discuția de acum câteva seri. Probabil, în încăpățânarea ta, ești pregătit să îți susții părerea cu aceleași argumente, refuzând să te deschizi lucrurilor pe care ți le-aș spune eu. Dar nu acesta este motivul, pentru mine acea discuție este încheiată încă de atunci, și, chiar dacă tu crezi altfel, mă bucur că am purtat-o. Ceea ce ți-am spus nu îți voi mai repeta. Dacă ar fi să mă consider dator față de tine, responsabil, într-o oarecare măsură, pentru soarta ta, ți-aș da doar același sfat pe care ți l-am dat și atunci. În acest domeniu păstrează-ți concepțiile pentru tine. Nu le expune altora, poate nici măcar celor în care ai încredere. În sinea ta, în cugetul și în sufletul tău, din punctul meu de vedere, ești liber să crezi ceea ce dorești. Dar nu săvârși acte de bravadă necugetată, renunță să atingi asemenea subiecte și, mai ales, depărtează-te grabnic de vreun loc în care o asemenea discuție poate să devină una publică. Ferește-te, Amador, să mai porți asemenea discuții în cadrul cărora să afirmi ceea ce ai afirmat față de mine, pentru că altminteri flăcările rugului ar fi una din cele mai ușoare nenorociri care se pot abate asupra ta.

          Amador încercă să răspundă, dar Aquilano îl împiedică să o facă printr-un gest scurt, dându-i de înțeles că dorea să continue.