Tenebrio (XXII)

          – Amador, dragul meu prieten, fiule… începu Aquilano. Se vedea că ezită. Asprimea tonului dispăruse, fiind înlocuită parcă de o teamă nedefinită, de o apăsare sumbră care își făcuse loc în sufletul bătrânului.

          Amador tăcea. Aștepta, curios să afle ce îl măcina pe cel care îi datora viața. După câteva clipe în care privirea lui Aquilano se rotise prin cameră, parcă dorind să își întipărească bine în minte tot ce îl înconjura, vocea acestuia se făcu auzită din nou:

          – Amador, tu știi cine sunt eu?

          Întrebarea fusese pusă cu un ton stins, vlăguit și, dacă nu ar fi fost atent, Amador nici nu ar fi înțeles-o. Ar fi vrut să răspundă sub impreiul naivității care se manifesta în dese rânduri alături de Aquilano. Se abținu, pentru că părea să fie vorba de ceva foarte serios.

          – Tu ești Sanzio, prietenul meu, omul pe care l-am găsit într-un crâng, acum o lună, aproape mort, și pe care nu l-am primit numai în casa mea ci și în sufletul meu. Nu te-am întrebat niciodată mai mult și nici nu am considerat că am nevoie să aflu ceea ce tu nu dorești să îmi spui.    

          Aquilano clipi des. Îi venea mai greu decât ar fi crezut să facă acea confesiune pentru care se pregătise. Dar, mai ales, îi venea greu să îndure teama care îi stăpânea sufletul. În ultimele nopți petrecuse ore întregi rugându-se să nu îl piardă pe Amador, deși sinceritatea de care hotărâse că trebuie să dea dovadă putea să provoace o ruptură ireversibilă.

          – Nu, Amador. Acesta de care vorbești sunt eu, cel care se află acum în casa ta, cel care a mâncat din bucatele tale și care s-a bucurat de încrederea și prietenia ta, răspunzându-ți pe măsură. Dar eu… eu, cel pe care l-ai găsit mai mult mort decât viu, venind de cine știe unde, cu o destinație necunoscută ție, sunt mai mult decât Sanzio, cel pe care îl consideri prieten.

          Se ridică în picioare, dar gestul acesta, pe care îl făcuse de atâtea ori cu alții, nu avea, cum se întâmpla de obicei, nimic dominator în el, nu avea nimic amennțător. Statura sa înaltă părea, mai degrabă, covârșită de greutatea vorbelor pe care urma să le rostească.

          – Amador, eu sunt Sanzio Aquilano.

          În încăpere se lăsă o tăcere de mormânt. Bătrânul înalt care era temut de toți cei care auziseră de el era acum cel al cărui suflet tremura în fața judecății la care urma să fie supus de un tânăr pe care îl îndrăgise. Amador tăcea, cu privirea lăsată în pământ, dar cu cât se prelungea, această tăcere devenea din ce în ce mai apăsătoare, mai funebră pentru speranțele lui Aquilano. Nu se gândise nicio clipă că tânăra sa gazdă va reacționa indiferent în fața acestei mărturisiri, dar spera că tânărul va reacționa într-un mod mai puțin zdrobitor.

          Amador tăcea. Era atât de surprins încât era incapabil să facă vreo mișcare sau să spună vreun cuvânt. În mintea lui încă nu se stinsese ecoul numelui rostit de bătrân, încă nu putea realiza, la adevărata ei dimensiune, importanța mărturisirii. Aquilano, în schimb, interpretă tăcerea ca o solicitare de a continua, dacă mai avea ceva de zis. Iar el mai avea de spus multe…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s