Moarte

          M-am întins în pat și mi-am imaginat că mor. Încercam să simt acea amorțeală inconștientă, ca pe un lucru inedit, ca pe ceva nemaifăcut de nimeni niciodată, ca și cum eu aș fi fost primul căruia i se întâmpla. Am închis ochii și am încercat să opresc zbaterea pleoapelor, privind sub ele în inima unui întuneric care părea că se extinde, că se lărgește, că devine din ce în ce mai cuprinzător. Apoi mi-am rărit ritmul respirației, încercând să mențin în plămâni aerul, cât mai mult, cât mai adânc, întârziindu-i eliberarea, simțind cum bătăile inimii încep să devine mai puternice. Îmi pulsau tâmplele, în timp, pulsația transmițându-se în pleoape, ca un fel de luptă, ca un fel de refuz, manifestarea unei dorințe vii de a vedea lumina, de a mă pierde în ea și de a uita pentru totdeauna că există întuneric.

          Am așteptat, m-am linștit puțin, dorindu-mi să îmi continui experimentul. De data aceasta pleoapele m-au ascultat și nu s-au mai deschis brusc. Zbaterea lor domoală s-a transmis înapoi tâmplelor, apoi inimii, într-un ritm de respirație lentă, aproape pierdută într-un alt orizont de culoarea nopții lipsite de stele. Gândurile au început să se depene lin – încercam să îmi retrăiesc întreaga viață într-o singură clipă, așa cum se spune că se întâmplă muribunzilor, și, deși eram curios, nu mi-am dat seama dacă pe buze îmi apăruse un zâmbet sau se crispaseră într-un mod ciudat, trist și funebru.

          Mi-am dorit să resimt mângâieri, mi-am dorit să revăd locuri, să reîntâlnesc oameni pe care i-am pierdut pentru totdeauna. În urechi simțeam un zgomot ciudat, un vâjâit care părea că treptat se transformă în șoapte, în voci, în zgomote pe care le mai auzisem, le recunoșteam din întâmplările prin care trecusem acum multă vreme sau ieri…

          M-a cuprins o amorțeală plăcută, pluteam, simțeam cum mă ridic prins în niște fire nevăzute ancorate de cer, apoi urcarea mi-a fost oprită și am simțit cum încep să cobor, cum încep să mă afund, devenind parte integrantă din salteaua pe care stăteam, privind-o, apoi, răsturnată deasupra mea, îndepărtându-se – parcă doar ea legată de firele nevăzute care sprijineau cerul. M-am gândit că acela este momentul în care faptele mele sunt cântărite și judecate. Am crezut, în acel moment, că eu însumi, ceea ce reprezint în totalitate este cântărit, așezat pe unul din talgerele balanței – acel talger care, fără vreo voință proprie, se apleacă înspre străfundurile pământului sau se înalță spre culmile cerului pentru a depune sufletul acolo unde merită.

          Am deschis ochii, mi-am ridicat puțin capul cu fruntea transpirată și am fixat cu privirea tavanul nemișcat. Oricât ai încerca să înțelegi, oricând ar trebui să treci prin ea, moartea nu este decât o risipă. O risipă de privire, de suflet, de iubire…

2 comentarii la “Moarte

  1. Zalmoxys spune:

    O risipă și o tragedie. Inevitabilă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s