Versus

Aş fi tentat să spun Abba. Dar totuşi… cred că nu… sau…

Later edit:

Errare humanum est. Mai ales când unele informaţii luate de pe internet nu sunt verificate cu deosebită atenţie. Conform anumitor „izvoare” coverul ar aparţine celor de la Black Sabbath. În realitate, însă, aparţine celor de la Black Sweden. Îmi cer scuze pentru eroarea provocată.

Preluare

Gata, au trecut şi cei de la Aerosmith. Din păcate, cum unii artişti sunt loviţi de criză, pentru o perioadă nedeterminată rubrica „(pseudo)cronică de concert” va fi suspendată. Pentru cei interesaţi, însă, sunt în măsură să prezint una din părerile pe care, personal, le consider avizate. În rest, ce să spun… is hard on the knees. Deşi, privind cu optimism, cu cât cazi de mai sus cu atât durerea este mai mare. Avantaj eu! 🙂

Analogie

          Întunericul era străbătut de umbre stranii, născute din fumul de țigară contorsionat ciudat în razele luminii slabe care permitea simțurilor să se dezlănțuie. În acea obscuritate, trupuri îngrămădite, emanând aburi de parfum îmbibat cu alcool se mișcau haotic, pătrunse până în adâncuri de modul în care percepeau muzica. Trupul mi se legăna ca o frunză în vânt, părând uneori că își pierde orice punct de sprijin, gata să se prăbușească în neștire, împins de acorduri de chitară într-un abis nevăzut de ochii închiși, dar călcat fără milă de grămada de trupuri în care îmi găsisem locul.

          Am văzut-o, într-un moment de luciditate, în care ochii încercară să refuze orbirea, cum se strecura mlădioasă printre alții ca mine, printre altele ca ea – mai mult o fantasmă decât o realitate – și mi-am dorit-o… nu pentru ea, mai mult pentru mine, mai mult pentru una din nopțile mele decât pentru mine. S-a oprit în fața mea și mi-a privit chipul – cel al unei statui de lut nebrăzdată, încă, de șanțurile vremii. Uitând că unele statui sunt goale pe dinăuntru, sau, poate, neștiind că ar fi trebuit să îmi ciocănească pieptul, și-a apropiat buzele de urechea mea, încercând să îmi vorbească, să ajungă la mine – cel din interior. “Dansezi ca o curvă”, mi-a zis. Apoi mi-a zâmbit larg, fericită că citise în mine. I-am cuprins talia și am dansat, înălțându-ne, coborând, râzând și împleticindu-ne într-un zbor a cărui destinație unică nu putea fi decât patul meu. Acela în care urmară alte îmbrățișări, și, între ele, câteva confesiuni, câteva întrebări și răspunsuri fragmentate. Printre hohote de râs a reușit să mă convingă că s-ar putea să aibă dreptate, făcând în așa fel încât să nu o mai uit niciodată. Dimineața am găsit pe masă câteva bancnote – o susținere a eforturilor artistului care aflase că sunt… O susținere a opiniei pe care mintea ei, parcă deloc amorțită de licori amețitoare, mi-o aruncase în față deloc jignitor, mai degrabă ca pe o propoziție logică încărcată de adevăr. “Artiștii se vând pe ei înșiși, la fel ca și curvele. Cu deosebirea că ei își vând sufletul”…

Inutilii

          Pentru fiecare dintre ei apăreau zorii, având, însă, culori și nuanțe, umbre și forme diferite.

          În timp, oamenii trec prin momente mai ușoare sau mai grele. Atunci au nevoie de ceva care să îi susțină, să îi ajute în depășirea obstacolelor, sau care să le exprime, deplin și firesc, trăirea. După aceea, după ce momentul trece, după ce starea de spirit sau, de ce nu, cea de fapt, se schimbă, ei pot pleca într-o altă căutare – ceva care să se potrivească noii lor stări.

          Pentru amândoi, însă, noile căutări porneau sub spectrul inutilității. Inutilitatea lui în visele ei, inutilitatea ei în brațele lui.