Unui copil care nu se va naște

          Tu nu te-ai născut pentru că așa este hotărât – copiii plătesc păcatele părinților. Și nici nu te vei mai naște vreodată, așa cum te-am dorit, așa cum te visam noi în nopțile în care sufletele ne erau nedespărțite, împletite într-un firicel de fum care se ridica ofrandă zeilor. Un fir de fum, cu arome nebănuite, ridicat de pe altarul unei iubiri care ne lega sufletele – al meu și al mamei tale -, dar care, având prea multă putere, căpătase o voință proprie, o forță disproporționată față de dorințele și de visele celor care îi dăduseră viață.

          De cele mai multe ori ne învăluia, tainic, ușurându-ne evadarea din lumea prea murdară pe care tu nu o vei vedea niciodată. Ne învăluia, creând o lume de vis, în care fiecare era ceea ce dorea, sau ceea ce dorea celălalt, dar niciodată singur, niciodată uitat de privirile duioase, de atingerile timide sau îndrăznețe ale mânilor tremurătoare, ale minților încordate… poate mult prea încordate ca să mai viseze. Doar că, uneori, acest paravan, acest scut care ne apăra curățenia iubirii de privirile celorlalți ne-a intrat în ochi, făcându-ne să lăcrimăm, alteori ne-a sufocat, făcându-ne să tânjim după o gură de oxigen. Dacă vreodată ochii ni s-au închis, dacă plămânii ni s-au umplut de un alt aer decât cel pe care îl respiram împreună, a fost din cauza unui “nu a fost să fie” fatalist, plin de înțelepciune, probabil, sau poate de regret, de durere necunoscută și de neputință dureroasă.

          Poate mi-ai fi reproșat, dacă m-ai fi avut în față, că arunc în spinarea acelor cuvinte care acceptă înfrângerea absența ta din brațele mamei tale iubitoare, absența din ochii mei a acelei imagini care m-ar fi transformat într-unul mai bun decât sunt. Mai iubitor nu, pentru că, probabil aceasta mi-a fost greșeala, pe mama ta am iubit-o mai mult decât aș fi putut iubi pe altcineva, sau altceva. Inclusiv pe tine, copilul nenăscut, la care îmi zboară gândurile, cu voie sau fără voie, în nopțile în care fiecare dintre noi, cei vii, scrutează albul tavanului.

          Mă întreb cum ai fi arătat, mai târziu, când în tine s-ar fi desăvârșit melanjul dintre trupurile noastre, dintre iubirile noastre – iubirea mea pentru ea, iubirea ei pentru mine… Vreau să cred că ai fi avut frumusețea ochilor ei, în care să licărească neîncetat scânteia pe care cândva reușeam să o trezesc; și buzele, arcuite, dar neînsângerate ca atunci când a știut că tu nu te vei naște niciodată. Părul ei mătăsos ți-ar fi încadrat fața angelică, stăpânită de expresia unei blândeți duioase pe care nu o au decât aceia care iubesc pentru totdeauna. Dar chiar dacă ai fi fost altfel, nu te-aș fi iubit mai puțin. Știu sigur că, peste ani, ai fi devenit o oglindă în care s-ar fi reflectat chipul ei de demult, acela întipărit sub pleoapele mele, dar aproape șters de furtuni de lacrimi, de scântei de revoltă, de flăcări de ură.

          Este o limită subțire între iubire și ură, și, de multe ori, conștient sau inconștient, omul o trece fără să își dea seama când se întâmplă. Este un proces reversibil, este atât de ușor să simți cu tărie același sentiment, cu diferența că într-un caz dorința lipsește iar în celălalt doare. Dar în ambele cazuri, cel puțin în privința nenașterii tale, așa a trebuit, ca sentimentul să ucidă. Dorința pe care o simțeam, de a ne aparține unul celuilalt, ne-a consumat, a cultivat o nebunie din mijlocul căreia niciunul dintre noi nu a mai scăpat teafăr. Poate că dorința ucide întregul, atunci când nu poate fi pe deplin satisfăcută… la fel ca absența dorinței. Acea absență care a căutat cu tot dinadinsul să ne protejeze, pe mine și pe ea, unul de celălalt, chiar cu prețul de a te ucide pe tine. Știu că nu ne învinovățești, știu că nu te simți ucis, pentru că nu ai primit niciodată viață, o viață pe care să ți-o putem lua. Aceea pe care ai primit-o cândva în visul nostru rămâne, așa cum ți-o știam, cu mâinile tale prinse într-ale noastre, zâmbind, râzând, radiind frumusețea ei și fericirea mea.

          Te-aș fi dorit, cu siguranță, pentru că ai fi fost o încununare a unei uniuni mai presus de orice altă voință, o lumină născută din patima întunecată care îmi apărea în priviri, o pace născută din sălbăticia dorințelor mele. Ne-ai fi luminat, prin timp, drumul, ne-ai fi fost motivație într-o luptă cu viața pe care cândva am fi pierdut-o oricum. Și atunci, după ce am fi murit amândoi, împreună, pentru că unul fără altul nu se putea, ai fi fost acela care ar fi povestit, mai departe, fără cuvinte, altor oameni, în alte locuri, despre iubirea noastră. O iubire al cărei rod probabil că nu a fost să fie.