Lumea din noapte

          Noaptea își deschise ochii întunecați fixându-i asupra mea. Parcă știa că acea privire dezlănțuia în mine neastâmpărul simțurilor, trezea dorințe nebune, ascunse, îmi cotropea pieptul și îmi stârnea suflarea, mă subjuga cu patima și îmi incendia trupul. Mă învăluia, cu mișcări nevăzute, mângâindu-mă, făcându-mă al ei cu desăvârșire, ferindu-mă de lumina zilei, interzicându-mi lumea doar pentru a îmi deschide porțile alteia. Îmi îngreuna pleoapele, făcându-le să se închidă peste ochii iscoditori, ca două porți ale unui tărâm al orbirii, pe care soarele să nu mai poată pătrunde niciodată.

          Îmi depărta buzele, făcându-le să cerșească un sărut de la alte buze imaginare, lăsându-mi respirația încinsă să se îmbine cu răcoarea ei, trimițând pale de vânt adietor să îmi mângâie fruntea, să îmi răsfire părul, să îmi atingă, suave, pieptul și coapsele. În timp ce eu, cu ochii zbătându-se sub pleoapele închise, îi cuprindeam trupul trăgând-o aproape de mine, din ce în ce mai aproape, căutând să devin una cu ea și ea parte din mine.

          Monștri nevăzuți, luni pline dătătoare de viață privirilor uneori fioroase înecate în foame ne supravegheau unirea, îmi urmăreau înrobirea. Îmi urmăreau mișcările, mâinile tremurânde, buzele alunecând, imaginar, pe gâtul ei, pe umăr, pe braț… Gestul de supunere – sărutul mânii care trăsese cortina întunericului peste razele soarelui și, brusc, momentul transformării totale, momentul alăptării prin care deveneam, definitiv, copilul ei.

          Noaptea înseamnă totul, ea reprezintă viața, nicidecum ziua. Luna este astrul suprem, nu soarele! Înghițeam, nesătul, întunericul – seva care îmi aducea revelația. Noaptea este mama tuturor lucrurilor, din ea ne tragem și în ea ne pierdem pentru toți ceilalți, mai puțin pentru noi. Clipeam des, simțind cum îmi arde pieptul, cum sufletul din mine prindea aripi și se zvârcolea să îmi părăsească trupul. Și când a reușit am trăit fericirea supremă. Alte porți se deschiseră, spre lumi neștiute, necuprinse, nesperate. Spre trăire, spre bucurie, spre adevărata viață, spre zbor, spre pieptul nopții din care curgea, nesecat, laptele care îmi hrănea desprinderea de inconștiență. Acea inconștiență a omului obișnuit și absurd, care nu își dă seama că cel mai important lucru pe care trebuie să îl facă este acela de a se hrăni necontenit din trupul nopții pentru a deschide poarta lumii visului…