Oceanul Tristeții

          Oceanul se desfășurase, necuprins, inundând orizonturile, trăgând după sine cerul și înecând, nemilos, pământul. Deasupra lui pluteau nori negri, din pântecele cărora se nășteau, uneori, tunete înspăimântătoare și mânioase, fulgere de foc gata să incendieze și să pârjolească orice ar fi întâlnit dacă nu ar fi fost apă. O apă adâncă și înfiorător de sărată, uneori tulbure, alteori limpede, agitată sau liniștită, născută în timp, din fiecare lacrimă care se prelinsese pe obraz, picurând în golul unei inimi. Un gol care se lărgise în mod constant, tocmai pentru a face loc acelor picături sărate, care din lacrimi se transformaseră într-o baltă, apoi într-un lac, într-o mare și, în final, într-un ocean. Într-un ocean mâhnit și sărat, căruia îi fusese interzis soarele, pentru că trebuia să adăpostească tristețea. Oceanul Tristeții, așa îi spuneau toți aceia care treceau pe lângă el. Se opreau ca să îl privească, să își lase privirile să mângâie zările, să se induioșeze de imensitatea lui, pentru ca apoi să își continue drumul, uitând, după o vreme, de acel sentiment care îi cuprindea când privirea le plutea pe întinsul apelor.

          Într-o zi, însă, un nebun se opri la marginea apei care săruta, liniștită, nisipul. Își lăsă privirea să mângâie văzduhul, privind fără jenă împreunarea acestuia cu valurile. Ca și hipnotizat, își dădu jos încălțările, apoi hainele și se grăbi să se scalde în undele pe care nimeni nu ar fi îndrăznit să le tulbure. Probabil nu știa că acela era Oceanul Tristeții, sau probabil că nu credea în puterea acestuia, de a cuprinde tot ce își dorește. Sau, poate, nebunia fusese aceea care îl împinsese la un asemenea gest pe care nici cei mai cutezători dintre drumeți nu îndrăzniseră să îl facă. Tuturor le plăcea să privească Oceanul, se minunau de frumusețea lui impunătoare, chiar visau, închipuindu-și povești care să justifice existența lui… Doar nebunul, răzând, se repezi să se scalde, să își lase buzele atinse de sarea fierbinte și usturătoare a undelor născute din lacrimi.

          Se simți cuprins de o sfârșeală ciudată, de o amețeală plină de neputință, de o nepăsare primordială și, cu sete, începu să soarbă din tristețea pe care Oceanul o năpustea asupra lui din toate părțile, cu toată forța. Nebunul deschise, după o vreme ochii… Erau înlăcrimați, îndurerați, înfricoșați de acele goluri ale apelor care îi cuprinseseră picioarele, întregul trup, care îi sărutaseră buzele și care îi invadaseră plămânii. Părea că înțelesese ceea ce alții nu putuseră, până atunci, să înțeleagă.

          Oceanul Tristeții nu era, de fapt, blestemat. Toți cei care se temeau de el, care nu îndrăzneau decât să îl privească, aceia care se înfricoșau la gândul că între apele lui nu ar găsi altceva decât amărăciune, se înșelau. Nebunul închise ochii, sărută undele, se lăsă pe spate și începu să plutească, zâmbind. Nu mai trebuia să privească, doar simțea… simțea destrămându-se perdeaua plumburie a norilor, simțea tăcerea tunetului și adormirea fulgerelor, simțea puterea zâmbetului apelor… Oceanul Tristeții era al tristeții doar pentru că nimeni nu îndrăznise să îl înfrunte.