Despre depărtare

A fost o vreme în care amândoi trăiseră depărtarea. Într-un fel cu totul aparte, nu ca pe o distanţă, ci ca pe un timp, ca pe o lume… Cred că asta este depărtarea, cel puţin aceea a lor, o lume care ascundea bogăţii inimaginabile, o lume plină de resurse greu de înţeles şi aproape imposibil de epuizat.

Nu au ştiut, însă, că depărtarea are mai multe dimensiuni şi că doar una dintre acestea nu le făcea rău, dimpotrivă, îi apropia şi mai mult. Depărtarea fizică, aceea care nu le lăsa mâinile să se întâlnească, aceea care nu le lăsa buzele să se sărute, cea care trezea în ei revolte şi dorinţa de a lupta unul pentru celălalt, era o binecuvântare, deşi fusese mereu blamată, fusese mereu blestemată de amândoi.

Se iubeau… probabil se iubesc, încă, deşi orice dovadă pe care ar aduce-o în acest sens nu ar putea vindeca rănile ascunse adânc în suflet şi nici nu ar mai putea şterge brazdele pe care acestea le-au săpat pe obraji, alături de acelea ale unei îmbătrâniri premature din care s-a născut fatalismul. “Să luptăm”! strigă, probabil, uneori, tinereţea, o umbră palidă şi străvezie. “Dar ce contează”! spune soarta, sau fatalitatea… şi, cu fiecare silabă, parcă are din ce în ce mai multă putere.

Se vede totul în gândurile lor, se simte în lacrima ei şi în privirea lui goală. Depărtarea i-a transformat în ceea ce nu şi-ar fi dorit să ajungă vreodată – nişte înfrânţi, nişte jertfe fără nume pe un altar al neîmplinirii care încă fumegă înecăcios. Nu depărtarea fizică fusese cea care le răpise dorinţele ci o alta, mai înspăimântătoare decât o fiară însetată de sânge. Ea se îndepărtase de el… ea, cea a lui, devenindu-i altceva, nu ştiu ce, nu mi-a spus niciodată. Iar el se îndepărtase de ea, deşi, uneori, distanţa fizică dintre ei se micşora atât de mult încât privirile li s-ar fi putut întâlni, mâinile fiecăruia l-ar fi putut atinge pe celălalt, dovedind înfrângerii că nu este veşnică, dovedind visului că este o lume mai reală decât realitatea însăşi.

Doar acea depărtare psihică, acea prăpastie săpată între ei, poate cu vorbele ei, cu unghiile lui, sau poate invers… doar acea depărtare psihică rămăsese, însă, victorioasă, cu piciorul strivind grumazul unei închipuiri gata să îşi dea sfârşitul. Depărtarea, se spune, are puterea de a stinge focurile mici. Pe cele mari, însă, nu face decât să le înteţească. Le dă puterea de a dogori, de a consuma ceea ce întâlnesc în cale, dând naştere, în final, unei aprinderi fără seamăn, transformând nebunia în victorie şi aruncând noţiunea de imposibil în lanţurile grele ale nefiinţei.

Şi totuşi… depărtarea are dimensiunile ei. Ea este, uneori, un timp şi un spaţiu în care realul este real, visul nu există, sau dacă există moare… Depărtarea este lumea care se înfruntă şi se anihilează pe sine însăşi. Fără să îi pese că, uneori, lupta ei autodistructivă provoacă lacrimi şi lasă în urmă trupuri sfâşiate, suflete mutilate. Niciodată, în cronici, victimele colaterale nu au avut cine ştie ce importanţă…