Playground

Mă joc, de multe ori, cu silabele. Construiesc cuvinte, inventez propoziţii şi mă ascund între fraze. Uneori aşez o virgulă, ca pe o piesă dintr-un puzzle fermecat, ştiind că dacă îi schimb locul imaginea, la rândul ei, se poate schimba. Îmi place să mă pierd în lumi nevăzute, reinventate şi trăite intens. Îmi place să mă gândesc la o “ea”, ipotetică, la un “el”, imaginar, să îi aduc împreună sau să îi despart, mai aspru decât vânturile nordului. Îmi place să alunec în ascunzişuri de suflet – al meu, al tău, al lui, al ei – fără să mă gândesc prea mult, fără să desconspir al cui, fără să iau realitatea şi să o aşez în prim plan, ca pe un adevăr unanim valabil. Nimic nu mi se întâmplă mie, doar mie… Nu sunt un egocentrist care îşi dezvăluie universul confundându-l cu lipsa universal-valabilului sau cu vulgarul unei importanţe unice – aceea a sinelui.

Nu mă dezvălui pe mine, nici nu mă ascund, doar mă las pradă unei nebunii de moment, aceea care îmi spune că oamenii simt la fel, deşi dezvăluie diferit. Ştiu că durerea este tot durere, ştiu că iubirea este tot iubire, ştiu că intensitatea poartă acelaşi nume – “intensitate” – pentru fiecare dintre noi. Doar cuvintele ne diferă, doar dimensiunea frazei, doar greutatea silabei. În rest nimic… Jucându-mă astfel, eu nu mai sunt eu, devin oricine altcineva, îmi părăsesc trupul pentru a aluneca într-un altul, sau pentru a nu găsi niciunul, pierzându-mă în întuneric, sau în vreo lumină, în vreun gând sau în vreo senzaţie. Silabe, cuvinte, propoziţii, fraze… şi toate acestea nu sunt, în definitiv, decât un joc de copil, un alt fel de castel de nisip imaginat deasupra unor nori care din albi devin negri, care din încărcaţi de regret capătă culoarea fericită a transparenţei.

Mi s-a mai spus că aici, în acest joc, în această joacă, sunt eu… dar nu sunt eu. Este doar un alt “eu” născut din îndepărtare sau din apropiere, din dorinţă şi din apatie, combinate şi luate câte două… sau fiecare în parte… Şi nu, nu sunt eu… sau poate sunt eu…? În vis nimeni dintre noi nu mai ştie, la fel cum esenţa realităţii te poate face să nu te mai recunoşti, să te uiţi sau să te renegi, să te dezmoşteneşti de tot ceea ce ai avea, pentru a căpăta altceva, mai mult sau mai puţin.

Toţi avem nevoie de un loc de joacă, şi în loc de leagăne, de balansoare, de carusele, mi-am ales emoţia şi lacrima, intensitatea şi ura, iubirea şi fericirea. Am ales să îmi transform ziua în noapte şi noaptea în zi, dimineaţa în seară şi seara în amiază, pentru ca, ajungând să pun punct, să pot spune, ameţit, pierdut de mine însumi – nu, nu sunt eu. Sau, eu sunt? Cine mai ştie?! Nici măcar eu…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s