Remodelare

O ura în acel moment – atunci când i-a luat mâna în a lui şi i-a sărutat părinteşte fruntea. Se simţea trădat de sine însuşi în faţa ei, neavând puterea de a recunoaşte nici măcar faţă de el cât de mult greşise. Se gândise că nicio bătălie nu merită să fie pierdută fără luptă, aşa că se înarmase cu răbdare şi cu raţiune, cu vise şi cu speranţe, hotărât să nu cedeze fără împotrivire nicio palmă de suflet în faţa tentaţiei, a îndoielii şi a descurajării.

Se înfrânsese pe sine însuşi în lupta pe care o purtase, renunţase la orice l-ar fi făcut să dea înapoi şi devenise, sau aşa i se părea, un om nou – variantă îmbunătăţită a celui vechi – pe care îl privise în oglindă, la început sceptic, apoi, cu trecerea timpului, din ce în ce mai mândru.

Îşi închipuia că mândria lui va fi împărtăşită şi de cea pentru care decisese să facă acest pas pe care, la început, îl considerase umilitor – un atac asupra propriei sale persoane care, deşi complexă, părea a fi atât de departe de perfecţiunea către care tindea. Aşa că hotărârea aceea, de a se recrea, de a se renaşte singur, de unul singur, îi dăduse o putere nemărginită alimentată de o singură dorinţă – de a fi privit altfel. Nu se gândise nicio clipă că efortul pe care se hotărâse să îl depună îi depăşea cu mult puterile. O pornise, pur şi simplu, pe un drum care l-ar fi dus către izbăvire – o izbăvire de el şi de imperfecţiunea lui. Îşi urmase calea cu îndârjire, deşi de multe ori întâlni piedici pe care i le ridica fostul său eu, sau piedici pe care i le ridicau alţii, din afară.

Era conştient că omul nu se schimbă, că o asemenea luptă poate părea nebunească, având în vedere că fiecare este format dintr-un lut anume, dintr-o esenţă care diferă, dar, la fel de bine, ştia că lutul nu a fost făcut doar ca să se nască şi să zacă sub ploi. Menirea lui este aceea de a fi modelat… fie de talpa tare a unui bocanc, fie de mâinile aspre, dar pricepute, ale unui sculptor. Bogăţia lutului, îmbunătăţirea sa, trebuie mereu urmărită, trebuie mereu dorită şi, dacă nu îşi dorise acest lucru pentru sine, de mult începuse să şi-l dorească pentru ea, datorită ei…

Doar că, după o luptă cu sine însuşi, cu remodelarea anumitor părţi ale lutului interior, după revolte îndreptate împotriva lui şi împotriva ei, împotriva schimbării, chiar împotriva îmbogăţirii sale, se trezise în faţa unei evidenţe neaşteptate. Îşi primise răsplata cu multă vreme în urmă, în clipa în care ea, cu o atingere suavă, cu un zâmbet, cu un sărut, îşi arătase uimirea faţă de rezultatul schimbării şi îşi exprimase, prin acestea, mulţumirea… “Doar mulţumirea, nu fericirea”… dar aşezarea fericirii într-un suflet este, de multe ori, un lucru dificil şi mult prea scurt, aşa că el amânase această dorinţă pentru o dată ulterioară.

O dată ulterioară care, însă, arăta privirea lui goală în momentul în care o sărută pe frunte, nu avea să mai vină niciodată. Îi prinse mâna într-a lui şi o strânse, un rămas-bun transmis fără vorbe, apoi îşi lăsă buzele să îi atingă pielea, pentru o ultimă dată în acel fel, închizând un ciclu al unei apropieri, deschizând, în acelaşi timp, eternitatea unei depărtări. Încercă să zâmbească, dar vag, fără putere şi fără convingere. Noul om înţelegea ceea ce până în acel moment nu fusese capabil să înţeleagă. Nimeni nu se schimbă în esenţă, sunt doar unii care au puterea să işi ia lutul propriu în mâini şi să îl remodeleze. Şi sunt alţii care, deşi cer altora asemenea remodelări, rămân mereu cu mâinile întinse pe lângă corp, incapabili să îşi mişte, măcar pentru o clipă, degetele.