Despre depărtare

A fost o vreme în care amândoi trăiseră depărtarea. Într-un fel cu totul aparte, nu ca pe o distanţă, ci ca pe un timp, ca pe o lume… Cred că asta este depărtarea, cel puţin aceea a lor, o lume care ascundea bogăţii inimaginabile, o lume plină de resurse greu de înţeles şi aproape imposibil de epuizat.

Nu au ştiut, însă, că depărtarea are mai multe dimensiuni şi că doar una dintre acestea nu le făcea rău, dimpotrivă, îi apropia şi mai mult. Depărtarea fizică, aceea care nu le lăsa mâinile să se întâlnească, aceea care nu le lăsa buzele să se sărute, cea care trezea în ei revolte şi dorinţa de a lupta unul pentru celălalt, era o binecuvântare, deşi fusese mereu blamată, fusese mereu blestemată de amândoi.

Se iubeau… probabil se iubesc, încă, deşi orice dovadă pe care ar aduce-o în acest sens nu ar putea vindeca rănile ascunse adânc în suflet şi nici nu ar mai putea şterge brazdele pe care acestea le-au săpat pe obraji, alături de acelea ale unei îmbătrâniri premature din care s-a născut fatalismul. “Să luptăm”! strigă, probabil, uneori, tinereţea, o umbră palidă şi străvezie. “Dar ce contează”! spune soarta, sau fatalitatea… şi, cu fiecare silabă, parcă are din ce în ce mai multă putere.

Se vede totul în gândurile lor, se simte în lacrima ei şi în privirea lui goală. Depărtarea i-a transformat în ceea ce nu şi-ar fi dorit să ajungă vreodată – nişte înfrânţi, nişte jertfe fără nume pe un altar al neîmplinirii care încă fumegă înecăcios. Nu depărtarea fizică fusese cea care le răpise dorinţele ci o alta, mai înspăimântătoare decât o fiară însetată de sânge. Ea se îndepărtase de el… ea, cea a lui, devenindu-i altceva, nu ştiu ce, nu mi-a spus niciodată. Iar el se îndepărtase de ea, deşi, uneori, distanţa fizică dintre ei se micşora atât de mult încât privirile li s-ar fi putut întâlni, mâinile fiecăruia l-ar fi putut atinge pe celălalt, dovedind înfrângerii că nu este veşnică, dovedind visului că este o lume mai reală decât realitatea însăşi.

Doar acea depărtare psihică, acea prăpastie săpată între ei, poate cu vorbele ei, cu unghiile lui, sau poate invers… doar acea depărtare psihică rămăsese, însă, victorioasă, cu piciorul strivind grumazul unei închipuiri gata să îşi dea sfârşitul. Depărtarea, se spune, are puterea de a stinge focurile mici. Pe cele mari, însă, nu face decât să le înteţească. Le dă puterea de a dogori, de a consuma ceea ce întâlnesc în cale, dând naştere, în final, unei aprinderi fără seamăn, transformând nebunia în victorie şi aruncând noţiunea de imposibil în lanţurile grele ale nefiinţei.

Şi totuşi… depărtarea are dimensiunile ei. Ea este, uneori, un timp şi un spaţiu în care realul este real, visul nu există, sau dacă există moare… Depărtarea este lumea care se înfruntă şi se anihilează pe sine însăşi. Fără să îi pese că, uneori, lupta ei autodistructivă provoacă lacrimi şi lasă în urmă trupuri sfâşiate, suflete mutilate. Niciodată, în cronici, victimele colaterale nu au avut cine ştie ce importanţă…

Vis

M-am pierdut în privirea ei zâmbitoare şi plină de promisiuni, ademenitoare prin frumuseţe, înspăimântătoare prin furtuna pasiunii dezlănţuite în interiorul ei, îndreptată spre mine, numai spre mine, gata să mă strivească, să mă zdrobească de stâncile cerului şi să mă aşeze, inert, pe moliciunea pământului. Răsuflarea mi s-a pierdut în a ei, iar a ei s-a pierdut într-a mea, în acel prim sărut ucigător şi de neuitat, în care buzele fremătau dorindu-şi să se atingă, în timp ce mâinile fiecăruia îl căutau pe celălalt, dorindu-şi să îl descopere, să îl cuprindă, să îl simtă…

Ne tremurau trupurile chiar şi când nu ne atingeam, ştiindu-ne doar unul lângă celălalt, cu ochii înceţoşaţi de simţire şi de vis, de dorinţă aprigă şi înfierbântată, de iubire pentru ce am fi putut fi unul pentru celălalt, cumva, în vreun mod ireal, supranatural, nemaiîntâlnit de nimeni niciodată. Ne străduiam să ne strângem unul în altul, cât mai aproape, strivindu-ne trupurile, împletindu-ne răsuflările, muşcându-ne buzele şi ciocnindu-ne dinţii, ca într-un fel de război născut din pasiune, război ale cărui consecinţe nu puteau fi altele decât carbonizarea, calcinarea sufletelor în flacăra unei pasiuni nemaiîntâlnite şi epuizarea – epuizarea trupurilor transpirate, prăbuşite, după o vreme, pe albul unui cearşaf mototolit sub atingeri, sub zbateri, sub tresăriri, sub răsuflări întretăiate, sub gemete înăbuşite…

Îi priveam trupul gol, călit în flacăra dezlănţuirii mele, pârguit ca un fruct din care dinţii îmi muşcaseră, cu muşcături înţepătore şi tandre, totodată… Era acelaşi trup pe care, parcă pudic, îl acoperisem cu mângâieri şi cu sărutări, căutând să nu las niciun centimetru descoperit, dorindu-mi, parcă, să îl păstrez numai pentru mine, să îl fac al meu, atât de al meu încât să dispun de el după pofta inimii, cu vârfurile degetelor sau cu cel al limbii, să îi poruncesc, tăcut, să tresară, să transpire, să se zvârcolească sub povara trupului meu sau să îmi devină povară… o povară plăcută, cu ochii închişi, cu buzele strânse, cu dinţii încleştaţi… sau cu capul lăsat pe spate, cu gura larg deschisă, implorând cerul să îi ofere mai mult aer, mai multă răcoare… sau poate o ploaie, o ploaie suavă şi răcoritoare, care să potolească arşiţa trupului dar să o înteţească pe cea a sufletului, pentru că aşa fac, de multe ori, ploile de sărutări.

Mi-a zâmbit şi s-a ridicat de lângă mine, cerându-mi să nu fiu egoist, să nu pornesc o luptă împotriva apei care urma să îi răcorească pielea catifelată,  încă lucioasă şi fierbinte. I-am privit trupul, dispărând din întuneric în lumină şi am asculat bucuria apei care i se scurgea pe gât şi pe umeri, inundându-i sânii plini, luându-mi locul, sărutându-i coapsele ferme, genunchii şi gleznele şi scurgându-se, supusă, parcă fără vlagă, sub tălpile ei. Mi-am închipuit cum picuri de apă alunecă pe corpul ei, lăsând dâre ciudate, tremurate, lăsându-se conduşi de porii pielii care respira iubire, care transpira pasiune, care poruncea, suverană, să fie atinsă şi sărutată, cu zbucium neîmpăcat încă, de neîmpăcat niciodată atâta timp cât flacăra pasiunii ar fi ars demonic în pieptul ei.

Am reprimit-o în braţe, udă, răcoritoare, mângâietoare, copilăroasă şi chinuitoare, lăsându-mă în voia ei, în voia poruncilor mâinilor ei, a gurii ei, a buzelor şi a dinţilor care parcă aşteptau să mă devoreze. Şi m-am lăsat devorat… de dorinţa de a mă elibera, împreună cu ea, de orice convenienţă, de orice realitate, de orice nu ar fi însemnat vis, trăire, senzaţie. Aşa cum s-a întâmplat mereu, în lumea noastră, dincolo de porţile visului…

Vindecare (Răzvan Nicula)

În seara-n care mi-ai pătruns în casă,
Străină, cu privire misterioasă,
Plângeam în cioburi inima-mi zdrobită
De răni şi suferinţă înrobită.

Prin lacrimile-amare am privit spre tine
Cum cu mişcări suave pluteai între ruine,
Cum îmi păreai din ceruri un înger salvator
În bezna nopţii crunte născând un nou fior.

Inima-mi zdrobită s-a trezit la viaţă
Când buzele-ţi cărnoase m-au atins pe faţă
Şi ţi-am cuprins genunchii ca un adorator,
Nălucă dătătoare de gânduri de amor.

Puterea-mi înmiită am simţit deodată
Să construiesc cu schele iubirea fără pată
În templul firii tale din iad până-n eter
Să nu mă mai simt singur şi moartea să o cer.

Oceanul Tristeții

          Oceanul se desfășurase, necuprins, inundând orizonturile, trăgând după sine cerul și înecând, nemilos, pământul. Deasupra lui pluteau nori negri, din pântecele cărora se nășteau, uneori, tunete înspăimântătoare și mânioase, fulgere de foc gata să incendieze și să pârjolească orice ar fi întâlnit dacă nu ar fi fost apă. O apă adâncă și înfiorător de sărată, uneori tulbure, alteori limpede, agitată sau liniștită, născută în timp, din fiecare lacrimă care se prelinsese pe obraz, picurând în golul unei inimi. Un gol care se lărgise în mod constant, tocmai pentru a face loc acelor picături sărate, care din lacrimi se transformaseră într-o baltă, apoi într-un lac, într-o mare și, în final, într-un ocean. Într-un ocean mâhnit și sărat, căruia îi fusese interzis soarele, pentru că trebuia să adăpostească tristețea. Oceanul Tristeții, așa îi spuneau toți aceia care treceau pe lângă el. Se opreau ca să îl privească, să își lase privirile să mângâie zările, să se induioșeze de imensitatea lui, pentru ca apoi să își continue drumul, uitând, după o vreme, de acel sentiment care îi cuprindea când privirea le plutea pe întinsul apelor.

          Într-o zi, însă, un nebun se opri la marginea apei care săruta, liniștită, nisipul. Își lăsă privirea să mângâie văzduhul, privind fără jenă împreunarea acestuia cu valurile. Ca și hipnotizat, își dădu jos încălțările, apoi hainele și se grăbi să se scalde în undele pe care nimeni nu ar fi îndrăznit să le tulbure. Probabil nu știa că acela era Oceanul Tristeții, sau probabil că nu credea în puterea acestuia, de a cuprinde tot ce își dorește. Sau, poate, nebunia fusese aceea care îl împinsese la un asemenea gest pe care nici cei mai cutezători dintre drumeți nu îndrăzniseră să îl facă. Tuturor le plăcea să privească Oceanul, se minunau de frumusețea lui impunătoare, chiar visau, închipuindu-și povești care să justifice existența lui… Doar nebunul, răzând, se repezi să se scalde, să își lase buzele atinse de sarea fierbinte și usturătoare a undelor născute din lacrimi.

          Se simți cuprins de o sfârșeală ciudată, de o amețeală plină de neputință, de o nepăsare primordială și, cu sete, începu să soarbă din tristețea pe care Oceanul o năpustea asupra lui din toate părțile, cu toată forța. Nebunul deschise, după o vreme ochii… Erau înlăcrimați, îndurerați, înfricoșați de acele goluri ale apelor care îi cuprinseseră picioarele, întregul trup, care îi sărutaseră buzele și care îi invadaseră plămânii. Părea că înțelesese ceea ce alții nu putuseră, până atunci, să înțeleagă.

          Oceanul Tristeții nu era, de fapt, blestemat. Toți cei care se temeau de el, care nu îndrăzneau decât să îl privească, aceia care se înfricoșau la gândul că între apele lui nu ar găsi altceva decât amărăciune, se înșelau. Nebunul închise ochii, sărută undele, se lăsă pe spate și începu să plutească, zâmbind. Nu mai trebuia să privească, doar simțea… simțea destrămându-se perdeaua plumburie a norilor, simțea tăcerea tunetului și adormirea fulgerelor, simțea puterea zâmbetului apelor… Oceanul Tristeții era al tristeții doar pentru că nimeni nu îndrăznise să îl înfrunte.

Apropieri și îndepărtări

          Sub diverse forme, cu diverse pretexte, cu sau fără voia lor, oamenii se leagă unii de alții, devenind, fiecare, parte din viața celuilalt. În timp, ei pot să devină din ce în ce mai importanți, ajungând să ocupe un loc special în sufletul celui de care se apropie. În general, apropierea dintre doi oameni, conviețuirea lor, drumul pe care îl fac împreună, are suișuri și coborâșuri, cotituri, sinuozități care ascund obstacole, uneori, sau evenimente care să îi apropie și mai mult. În funcție de modul în care fiecare tratează, în raport cu celălalt, toate cele care le ies în cale, relația dintre ei se îmbogățește, se întărește, sau, în cazurile nefericite, slăbește, devenind din ce în ce mai străvezie, până când ajunge să ocupe un loc prea puțin important în sufletul fiecăruia.

          Îmi spusese, cândva, cineva… fiecare lucru pe care îl faci, fiecare lucru pe care îl spui, poate ajunge să influențeze ansamblul, chiar dacă acțiunea în sine, sau vorba, nu au o importanță deosebită. Și m-am gândit… dacă o acțiune poate să clatine și chiar să dărâme un eșafodaj, oare o inacțiune are posibilitatea de a îl păstra neatins? Mă tem că nu. Pentru că nimic nu poate să fie menținut, în mod constant și definitiv, într-un stadiu anume – fizic, psihic, sentimental. Totul se schimbă, totul se îmbogățește sau pierde în intensitate, transformându-se în altceva, în baza unui curs firesc al lucrurilor.

          Mai greu este atunci când cineva se încăpățânează să conserve, să mențină totul în același stadiu, nepermițând intensității să crească, sugrumând-o, încercând să o arunce înapoi în bezna din care s-a născut, nu cu dorința de a o face să dispară, căutând, doar, să o păstreze la acel nivel, numit cinic, “convenabil”.

          Convenabilitatea, însă, în anumite situații, poate să devină neconvenabilitate, ca să nu spunem inconveniență. Atunci când convenabilitatea trece în extrema cealaltă, depinde de modul fiecăruia de a înțelege cum trebuie gestionate asemenea situații. Când oamenii nu gândesc la fel, în general trebuie căutat consensul. Pentru că, fără consens, fără acceptarea din ambele părți a unei anumite situații, ceea ce a fost creat cu eforturi comune riscă să se năruie. Și, atunci când ceva se năruie, atunci când o persoană simte că trebuie să plece, când pleacă fără să mai întoarcă privirea, în urma ei rămâne doar părăsire și ruină, deasupra cărora plutesc, imateriale, sentimentul ratării și durerea.