De pe drumuri (I)

Anunțuri

De duminică (amintiri despre un prieten)

Au fost duminici în care mă trezeam şi îmi puneam mâinile în cap.

O piesă peste care au trecut mulţi, mulţi ani… interpretată de mulţi artişti, deşi, opinia mea, nimeni nu o cântă mai bine ca David Lee Roth. A fost singura variantă care mi s-a dedicat în mod constant, deşi în 1985 – atunci a început David să o cânte –  nu mi se potrivea…

Ne ducem toţi (Serghei Esenin)

Ne ducem toţi câte puţin, mereu,
Către-un liman de tihnă şi-mpăcare,
Poate curând va trebui şi eu
Bulendrele să-mi strâng pentru plecare.

O, dragi mesteceni, gingaşi şi subţiri!
Şi tu, pamânt! Şi voi, câmpii ca marea!
În preajma sorocitei adormiri
Eu unul nu-mi pot stăpâni-ntristarea.

Pe lumea asta am iubit nespus
Tot ce în trupuri sufletul adie.
Spun pace vouă, sălcii ce-n apus
Vă oglindiţi în apa purpurie.

Atât de multe gânduri am urzit,
Am scris atâtea cântece visate
Şi pe pământul trist sunt fericit
C-am respirat şi c-am trăit de toate.

Sunt fericit c-am sărutat femei
Şi-am lenevit pe iarba parfumată,
Iar fiarelor, ca unor fraţi ai mei,
Eu nu le-am zdrobit capul niciodată.

Acolo ştiu că nu foşneşte-n zări
Cu gâturi lungi de lebădă, secara…
De asta-n preajma tainicei plecări
Eu mă-nfior şi-mi simt adânc povara.

Acolo ştiu că nu vor mai fi fagi
Nici holdele cu aur viu pe nume…
De asta poate mi-s aşa de dragi
Toţi oamenii cu care sunt pe lume.

Renaşteri

O moarte, se spune, are de dat fiecare. Şi totuşi, dacă unele morţi nu sunt reale cu adevărat? Nu creştinismul este cel care oferă farmecul unei vieţi veşnice, ci iubirea… Acea iubire care arde, care distruge, care calcinează, care, chiar între rămăşiţe fumegânde, dacă este căutată, pulsează încă.

Vis şi realitate

“Nu devenim prea reali?” a întrebat-o el într-o zi, ţinându-i mâna într-a sa, lăsându-şi privirea cercetătoare să îi scruteze orizonturile gândurilor. Dar, fiind prea preocupat de depărtări, nu observă că faţa ei se schimbase, că o durere bine ascunsă i se întipărise în buzele crispate şi în ochii aceia calzi care altădată nu îi evitau privirea.

Universul lor, în mintea lui, era doar al lor, şi nimeni, absolut nimeni, niciun intrus, niciun invitat nu avea dreptul să o pângărească, să emită vreo părere lumească despre ceea ce se întâmpla între ei. Nu încercase niciodată să o izoleze, să o ascundă de alte priviri, doar căuta să se cenzureze, să îşi ascundă simţămintele, să păstreze îmbrăţişările şi săruturile, dorinţa sufletească, trupească, dorul şi orice altceva îl lega de ea într-o altă dimensiune, separată de murdarul cotidian şi de realitate.

Se minţea, în fiecare dimineaţă, înainte să o vadă, spunându-şi că ea nu există, că este un fel de prieten imaginar în faţa căruia îşi poate deschide sufletul fără niciun fel de teamă, fără apăsarea rigorii, negând în totalitate posibilitatea că trupul ei nu era o umbră, că vocea ei nu era o închipuire, că atingerea ei nu era doar o pală de vânt fără suflu.

“Nu devenim prea reali”? Era singura temere care îi măcina cugetul, privindu-i silueta alunecând prin umbrele nopţii, prin lumina zilei sub razele incandescente ale soarelui… Un fel de teamă de a ieşi din limitele unui vis, ale unei închipuiri, chiar ale unei nebunii mai de condamnat decât realitatea însăşi. Întrebarea aceasta îi pulsa de multă vreme în tâmple, dar buzele lui nu avuseseră curajul să o lase să prindă formă, să se prelingă de pe ele ca un strop rece de apă alunecând pe un drum necunoscut stabilit de porii pielii sau de voia vreunui destin prea puţin important.

Ea îl privea, uimită, întrebându-se în ce depărtări trăise până atunci, în ce bezne îşi afundase raţiunea adormită, temându-se de monştri care s-ar fi putut năpusti, abia născuţi, asupra trupului ei lipsit de apărare. Iniţial s-a gândit să mintă, la fel cum lumea visului minte uneori lumea reală, sau invers, cum lumea reală o înşală, fără remuşcare, pe cea a visului. Dar revolta pe care i-o stârni întrebarea lui se arătă mai puternică. Nu îi răspunse, dispreţuind întrebarea, ignorând-o, acordându-i exact acea lipsă de importanţă care considera ea că i se cuvenea. În nopţi fierbinţi, trupul ei fusese real pentru el… Mâinile sale, buzele, mângâierile şi săruturile fusesră, poate, mai reale ca niciodată, neascunzând nimic, lăsând totul să iasă la suprafaţă, atracţie şi simţire, dorinţă şi nebunie, flăcări mai reale decât cele ale incendiilor care transformă totul în cenuşă. Pentru că acea cenuşă, rezultat al incandescenţei, se poate pierde în vânt, devenind amintire sau vis, pierzându-se, punându-şi singură, prin acea pierdere, existenţa la îndoială. Pe când ea, fiind în permanenţă acolo, şi pentru bine şi pentru rău, se dovedise reală, mai reală decât realitatea însăşi, provocând suferinţă uneori, dar alteori aducând fericire.

Nebunia, visul, nu sunt decât nişte linii constante trasate în eter, lipsite de o formă sinuoasă, schimbătoare. Ele nu trebuie întreţinute, ele există pur şi simplu, evidenţe mai fericite sau mai nefericite, care îndreaptă individul, fără dubii, înspre hăurile cine ştie cărei prăpăstii – probabil a uitării de sine, sau, poate, a pierderii… Dar ea căutase să îi fie sprijin, să îl împingă exact în partea cealaltă, a deşteptării, a regăsirii, a încrederii într-o lume mai bună creată undeva pe un colţ de spaţiu pământesc, pornită nicidecum din mijlocul vreunui creier neobosit ci a unei inimi care tresărea în permanenţă.

Ar fi vrut să îi spună că ceea ce îi oferise până în prezent nu fusese un vis ci o realitate. Dar, privindu-l, văzându-i ochii orbiţi de orizonturi, îşi opri pentru sine cuvintele lipsite de valoare. La fel cum decise şi în privinţa a ceea ce va urma. Nu deveneau prea reali, pentru că doar unele vise devin realitate. Dar la fel de bine, alţii pot să considere realitatea ca fiind un vis… un coşmar… Un coşmar din care, oricât de mult s-ar strădui cineva să îl transforme într-un vis frumos, mai devreme sau mai târziu trebuie să te trezeşti…