Timpului (George Gordon Byron)

O, Timp! Tu care porţi pe-a’ tale-aripe
Capricioase, ore schimbătoare,
Ierni, primăveri, şi cu fugare clipe
Spre moarte ne-ndrumezi pe fiecare,

Eu te salut! Mi-ai dat de la născare
Şi mie-acelaşi dar ca tuturor,
Şi totuşi, azi, când singur în spinare
Îţi duc povara, ţi-o îndur uşor.

N-aş vrea povara clipelor deşarte
S-o-mpart cu nimeni drag. Deci fi iertat,
De vreme ce cei dragi avură parte
De ceruri sau neantu-ntunecat.

În pace odihnească! Tu, în van,
Ai să împungi cu chinurile tale.
Nu-ţi datorez decât sărmanii ani
Din plin plătiţi cu suferinţi şi jale.

Şi dacă chinu-mi mântui fiinţa,
Puterea ta asupră-mi a pierit.
Îşi prelungeşte-amarul suferinţa
Dar nu cunoşti nicicând al ei sfârşit.

Mă bucuram gândindu-mă că zborul
Tău preagrăbit, s-o domoli-ntr-o zi.
Mi-a adumbrit azurul bolţii norul,
Dar chinul nu-l mai poate adumbri.

Ţi-a oglindit întunecata-mi fire
Adâncul bolţii tale negre, reci.
O stea zvârli, cândva, o licărire
Ca să te-ncerce doar, nu pentru veci.

Dar raza ei pierind, nu eşti decât
Un gol adânc; ţi-i demnă de blestem
Orice fărâmă plină de urât
Pe care-o alungăm şi iar o vrem.

Schimbări nu poţi aduce. Totdeauna
Vei trece-ncet sau grabnic spre hotar.
Ţi-or întâlni şi alţi drumeţi furtuna,
Ci-n somnul nostru n-om avea habar.

Şi-mi vine să zâmbesc gândind anume,
La toată cazna ta pe-acest pământ,
Când ştiu că peste-o piatră fără nume
Cădea-va răzbunarea ta, curând.