Un vechi obicei

Făcusem un obicei… Trăiam împreună într-o lume în care nu ne mai putea atinge nimic. Totul putea să fie al nostru, trebuia doar să întindem mâna şi să luăm. Era suficient să dorim şi să înfăptuim, nimic nu ne-ar fi stat în cale, nici abisurile pământului, nici adâncurile cerului – trupurile şi sufletele noastre, împreună, creau o lume nouă, doar a noastră, fără limite. Mă înspăimânta, însă, această eliberare de imposibil, gândul că am fi putut avea tot ce ne doream îmi turna plumb în picioare şi mereu căutam motive să nu zbor alături de ea. Îi spuneam că nu am ce să ofer şi că nu mi se pare corect să primesc ceva fără ca eu să răspund; dar ea, atingându-mi mâna, doar îmi zâmbea, iar zâmbetul ei îmi spunea că nu cere nimic altceva decât să îmi deschid aripile.

Într-o zi i-am spus că mă înspăimântă imensitatea zborului care ne aşteaptă, dar mi-a spus că pe ea o înspăimântă să nu zboare. “Zborul poate fi obositor şi periculos, poate provoca suferinţă”, i-am răspuns. Nu mi-a zis nimic, dar privirea ei îmi arăta că lipsa zborului este şi mai obositoare, şi mai periculoasă, şi provoacă o suferinţă şi mai mare. “Ce rost are să zburăm, dacă într-o anume zi tot va trebui să coborâm din văzduhuri”? întrebam eu. “Ce rost are să trăim, dacă într-o anume zi tot va trebui să urmăm moartea în căutarea unor lumi neştiute”? îmi răspundeau zâmbetul ei, privirile, atingerile timide ale degetelor.

Făcusem un obicei, acela de a o împiedica mereu să îşi deschidă aripile. O înlănţuisem, o legasem de pământul pe care îşi dorea să îl părăsească, refuzându-i pierderea în vise trandafirii şi deşarte, sau poate în lumi noi, nedescoperite, ale senzaţiei, ale simţirii, ale sentimentului împărtăşit sau, măcar, înţeles. Mereu, invariabil, îi aruncam în faţă vulgaritatea aceleiaşi întrebări, “Ce rost are? De ce”? Până când, într-o zi, de cum a venit, m-a prins de mână, şi-a deschis aripile şi a încercat să se înalţe. Am privit-o, gânditor, rezistând tentaţiei de a mă înălţa. Obiceiul de a îi interzice zborul alături de mine se manifestă din nou – am oprit-o şi am strâns-o în braţe absent, mai degrabă ca un camarad decât ca un însoţitor pe care îl dorea prin pulberea sclipitoare a viselor. Nu a oftat, nu a plâns, nu s-a revoltat… Nu mi-a reproşat nimic, m-a mângâiat doar pe faţă, aşa cum îi plăcea atât de mult să o facă. Chiar a avut puterea să mă privească lung şi să îmi zâmbească resemnată. A fost modul în care mi-a spus “adio”. Deşi zadarnic, o mai aştept, uneori dorindu-mi să îi refuz zborul, alteori întrebându-mă unde am fi ajuns…