To be, or…

Cum ne place nouă, mie şi celui mai bun prieten, să ne spunem uneori, “şi a fi prost este o realizare”. Analizată stricto senso, afirmaţia nu poate fi altfel decât laudativă. Realizările, pozitive sau negative, arată mobilitatea individului, faptul că acesta nu este suspendat undeva într-un timp şi într-un spaţiu în care nu face altceva decât să aştepte, inert, moartea. Acţiunea în sine presupune un efort, iar efortul are, de fiecare dată, rezultate – reuşită sau eşec.

Acum ceva vreme, într-o mentalitate comunistă aflată la final, eram învăţat că nu este important să câştigi, important este să participi. Pentru ca, peste noapte, mentalităţile să se schimbe radical, participarea să devină insignifiantă şi să mi se spună că locul doi nu există, că are aceeaşi valoare ca locul douăzeci, două sute sau patru sute. Învinşii sunt întotdeauna uitaţi, doar învingătorii rămân în memoria colectivă – este un lucru pe care l-am învăţat relativ uşor, din fericire, la o vârstă fragedă.

Nu mă pot opri, însă, să nu privesc înspăimântat, uneori, prăpastia care se cască între generaţiile de ieri şi cele de mâine. O prăpastie peste care pare din ce în ce mai greu să se dureze vreun pod, pentru că, din diverse motive, orice pilon pe care am încerca să îl construim se năruie peste noapte sub influenţa unei alte mentalităţi actuale, o antiteză cruntă a vechiului “ai carte, ai parte”. Într-un fel, am impresia, trăim în beznele celui mai apăsător comunism cunoscut vreodată fiinţei umane, fiind martorii arderii pe rug a culturii şi a valorilor esenţiale, îndobitocirii crunte a maselor, egalizării acestora şi încadrării lor într-un spirit de turmă pe care îl numim “modă” sau “spiritul vremii”.

Spiritul vremii noastre este unul sărac, îndrăznesc să spun, sau, mai precis, spiritul vremii noastre este, de fapt, o lipsă a spiritului. Am ajuns să ne trădăm pe noi înşine, uitând acea clasificare a nevoilor care se preda, cândva, obsesiv, la orele de economie. Uităm că nevoile primare sunt caracteristice (şi) animalelor, dar, în continuare, ne plasăm deasupra lor invocând argumentul suprem al raţiunii. Omul este un animal înzestrat cu raţiune – deci superior – dar… dar se ghidează, în continuare, exclusiv, după nevoile primare pe care caută să le satisfacă încălcând, de multe ori, anumite limite, anumite reguli, renunţând la valori şi construind altele – valori care frizează, din păcate, nonvaloarea.

Decăzând spiritual şi intelectual, omul începe să se (re)apropie din ce în ce mai mult de statutul natural de bestie, pentru că raţiunea, fără a fi utilizată în virtutea unui anumit nivel de cunoaştere, nu îşi mai are rostul, nu îşi mai îndeplineşte rolul elementar. Gândirea este dezvoltată, încă din antichitate, în baza unei educări a minţii şi a spiritului, ceea ce omul modern pare să arunce în uitare. De multe ori am auzit că trebuie privit mereu înainte, pentru că, având în vedere dezvoltarea socială, progresul ştiinţific, e normal să ne considerăm superiori altor faze prin care a trecut societatea. Deşi, nu ştiu cât de reală este această superioritate pe care omul contemporan o invocă.

Mă întreb, uneori, dacă nu cumva această superioritate nu este, în realitate, doar un mod de parare a nimicniciei pe care o simţim, a decăderii fiinţei umane din punct de vedere ideatic. Pentru că de aici apar problemele, de aici apare aprecierea calpă a unor valori frivol-peremptorii, a unor oameni care într-un fel sau altul sunt ridicaţi, aşezaţi în faţă ca modele, sfidând, însă, faptul că în ei nu există nicio calitate care să îi facă să fie demni de urmat.

Probabil că o societate care are ca lideri oameni mai degrabă demni de dispreţ decât de apreciere este sortită să se transforme în aşa fel încât să le reflecte chipul, să se recreeze după asemănarea celor care o conduc. Reacţia tardivă de manifestare a dezgustului, de negare a noilor valori, de dezicere de “modă” sau de “spiritul vremii” poate să apară, aşa cum este normal, în anumiţi indivizi. Dar este puţin probabil să mai schimbe ceva, alunecarea în derizoriu, odată făcută, este imposibil de oprit fără o contraofensivă susţinută care să găsească ecou şi care să retrezească la viaţă raţiunile pe cale să adoarmă.

Asemenea acţiuni, de multe ori sortite eşecului, cer hotărâre, determinare, chiar sacrificiu la un moment dat. Însă, pentru cei mai mulţi, este mai uşoară ruperea de lume, adoptarea unei opinii separate, a unei atitudini nihiliste care condamnă strâmbăciunea dar nu luptă să o îndrepte, care ar vrea să vadă detronată valoarea-nonvaloare dar nu aduce în prim plan vreo alternativă, nici măcar haosul. Comoditatea, uneori teama, sunt duşmanii cei mai de seamă ai acestor semi-nihilişti care la un moment dat se satură să şi condamne, resemnându-se, spunându-şi “ăştia suntem”. Şi apoi viaţa îşi urmează cursul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, poate doar apariţia, în vreun suflet, a unei frustrări nerostite, mereu prezente, dar prea puţin luată în seamă. O nouă victorie a dezamăgirii, a renunţării şi a spiritului de turmă. “Ăştia suntem”!

Dar oare condamnarea prostiei despre care vorbeam la început reflectă prezenţa inteligenţei, puterea valorii întrupate în persoana condamnatorului? Oare, acela care pierde, nu este, în realitate, pierzător doar pentru că nu a avut la îndemână mijloacele şi capacităţile intelectuale de a ieşi învingător? În cazul victoriei prostiei asupra inteligenţei, nu cumva ar trebui să caracterizăm aceste atribute în mod invers – prostia ca inteligenţă şi inteligenţa ca prostie? Sau vor exista cazuri în care vor apărea scuze, precum “deşteptul cedează primul”, sau “teme-te de prost pentru că are mintea odihnită”, trecându-se, însă, sub tăcere, hibele din raţionamentele inteligenţei, lipsa ei de hotărâre, teama de a purta o luptă decisă şi constantă împotriva a tot ce îşi doreşte să condamne.

Trăim o vreme în care fiinţa umană începe să decadă. Dar nimeni nu face nimic să oprească această rostogolire în abis, doar declamăm, explicativ, că “ăştia suntem”. Momente în care, cu resemnare, inteligenţa capitulează în faţa prostiei pe care nu mai are puterea să o înfiereze. Pentru ca următorul pas să fie acela de integrare aparentă în rândurile învingătorilor, o adaptare la vremuri şi la mode. Mereu celui care se adaptează îi este mai bine decât celui care nu urmează decât calea pe care o crede dreaptă, refuzând să se abată de la ea.

Şi atunci?

To be or not to be… stupid? That is the question!