Viitor

Deși am încercat, deși mi-am dorit să pot înfăptui acest lucru, nu am fost capabil să îmi văd locul undeva în viitorul ei. Mă îngrozește această neputință, dar încerc să trăiesc cu ea, să o accept așa cum oricare este nevoit sau obligat să își accepte defectele și slăbiciunile. A fost o vreme în care adormeam cu ea în gând, cu numele ei pe buze, șoptit tainic, în străfulgerarea unui zâmbet. Acum nu o mai pot vedea decât ca pe o eternă sursă de nefericire, o fântână nesecată de amărăciune, de pierdere și de oprimare. O oprimare a aceluia pe care doream să îl creez pentru ea, un personaj fantastic, de basm, nemaiîntâlnit, nemaivăzut decât în visele cele mai frumoase. Sentimentele mele pentru ea au început să stagneze și să se clatine, părând că au căpătat o voință proprie, refuzând să mai înainteze, la fel ca un animal care simte instinctual pericolul, considerând-o, pe ea însăși, un defect al meu.

Niciodată nu m-am pus la adăpost în fața pierderii de suflet, nici a risipirii lui, dar ceea ce presimt în ochii ei mă face să cred că nu mai sunt necesari pași înainte… și nici vise, nici gânduri, nici dorințe. Cel mai necesar între noi este nimicul, acel nimic care macină, încet dar sigur, edificiile mărețe ale sufletelor împreunate într-o luptă împotriva singurătății. Cumva, undeva, ne-am pierdut unul de celălalt, și pare a fi pentru totdeauna. Nu este cazul să mă gândesc că o bătălie pierdută nu echivalează cu pierderea unui război. Lupta dintre noi a început de foarte multă vreme și, din păcate, înfrânți suntem amândoi. Dacă am fi avut ceva mai multă putere, pentru a fi rămas măcar un învingător! Dar acest lucru nu a fost posibil, pentru că… ei bine, pentru că, în mod normal, în iubire se poartă altfel de războaie, nu unul precum acesta. Și, în plus, în mijlocul acestui război distructiv care ne-a îngenuncheat sentimentele am lovit amândoi cu prea multă milă, cu prea multă teamă, cu prea puțină tărie și hotărâre.

Noi, oamenii, sau unii dintre noi, ne-am temut dintotdeauna să îi rănim pe alții și nu ne-am dorit ca acei ochi care revărsau asupra noastră scântei de fericire să reverse pe mantia nopții, în cutele unei perne, șuvoaie de lacrimi. Lacurile de durere, de lacrimi sărate, acelea ale căror unde au pentru totdeauna gustul înfrângerii au fost mereu ocolite, și, dacă au apărut în calea cuiva, în viața cuiva, nu a fost nimeni atât de puternic încât să le facă să dispară. Dar… oare nu există oameni care să ne usuce aceste lacuri ale durerii, sau nu avem noi puterea de a îi lăsa să o facă? Nu cred că știe cineva răspunsul, și cu atât mai puțin eu, cel care își potolește setea din valurile care și-au săpat, de-a lungul vremii, albia în mijlocul sufletului meu.

Am închis ochii și am încercat să îmi disting, prin neguri, viitorul. Același viitor în care chipul ei nu va mai străluci niciodată… în care se întrevăd siluete, brațe iubitoare, buze fremătânde, diferite de ale ei, dar care, în final, definitiv, în mod fatal, vor avea aceeași soartă. Doar provocarea unor nostalgii, nașterea unor amintiri, poate ale unor vise copilărești și irealizabile din mijlocul unor momente de trecătoare fericire. Așa cum se nasc, focurile trebuie să se și stingă, să moară din momentul în care oxigenul nu mai întreține flacăra, să pâlpâie din ce în ce mai slab, așa cum se întâmplă cu scânteia din ochii pasiunii noastre, sugrumată de evidența imposibilului. Viitorul ei îi aparține în totalitate, fără a îmi acorda mie nicio șansă, nicio închipuire, nici măcar speranța că, mult mai târziu, aducându-și aminte de mine, va zâmbi nostalgic. Viitorul ei este în brațele aceluia care va avea mai multă putere decât mine. Iar eu… probabil că va trebui să mă îngrijesc mai mult de viitorul meu – acel viitor care nu va avea niciodată vreo finalitate, care va transforma tot ceea ce voi trăi, nemilos, într-un prezent actual condamnat să nu înceteze niciodată să existe.