Şi dacă e posibil…?

Se susţine, în anumite teorii privind reîncarnarea, că sufletul pluteşte o vreme prin neanturi, curăţându-se de amintirile lumeşti acumulate în cursul unei vieţi. Îmbogăţirea sa, dezvoltarea – evoluţia sau involuţia se contabilizează prin acţiuni, prin „lecţii” învăţate în timpul vieţii, acestea devenind parte din întregul pe care îl reprezintă.

Uneori, însă, se poate întâmpla ca unele amintiri să rămână neşterse (ştiu, discutabil, dar mă gândesc inclusiv la senzaţia de deja-vu) sau, dacă nu amintiri, obiceiuri – mai bune sau mai puţin bune. Adevărat că fiinţa umană este înzestrată cu darul învăţării încă de la vârste foarte fragede, dar la fel de adevărat este că unele lucruri se învaţă la vremea lor.

Un copil de doi ani ajungând să fumeze două pachete de ţigări pe zi – ar putea fi considerată o simplă deprindere a unui obicei prost şi dăunător, deprindere datorată în exclusivitate neglijenţei şi inconştienţei părinţilor, sau am putea pretinde că există posibilitatea reîncarnării unui suflet care nu a avut timpul necesar să şteargă în totalitate reminiscenţele vieţii precedente?

Dacă veţi dori, vă recomand să urmăriţi şi dexteritatea cu care copilul în cauză „mânuieşte” ţigara…

Anunțuri

Pierderi

Instinctul îmi spunea să mă feresc de această femeie, o târfă care poza cu uşurinţă nevinovăţia. Frumuseţea ei, însă, trezea în mine alte instincte care, devenind mai puternice, îl anihilau pe primul, cel de autoconservare. Mă făcea de fiecare dată să vreau să cred că nu minte, că sinceritatea ei este împinsă până la extrem, că mângâierile prefăcute, şi şoaptele, şi drăgălăşeniile, erau numai pentru mine, doar ale mele. Deşi ştiam, citeam în ochii ei, uneori, pe buzele murdărite de alte sărutări, că eu sunt doar un paravan după care reuşeşte să îşi ascundă adevărata fire, o garanţie a unei seriozităţi închipuite în mijlocul iluziei mele construite cu migală şi cu încăpăţânare.

De parcă nu ştiam că mereu vine la mine să îi spăl cu lacrimi şi cu sărutări trupul pângărit de atingeri indecente, de gânduri încărcate de decadenţă… Da, ştiam că eu eram numai salvarea ei, dintr-o lume întunecată şi plină de mocirlă dar, cu toate acestea, rămâneam aceeaşi mână întinsă, acelaşi deget îndreptat spre soare – spre soarele unei lumi albe şi orbitoare prin curăţenia ei, în care ea se potrivea aşa cum se potriveşte cârma unei corăbii în mâinile uscate ale unui locuitor al Saharei. Singurul vinovat în această poveste sunt eu, cel care a avut tăria de a se îndrăgosti de o bacantă, de o fiică a desfrânării pe chipul căreia, însă, nu se citesc urmele dezmăţului. Am fost prea naiv crezând că diamantele strălucesc şi în mocirlă, neglijând faptul că ţinut într-o ploaie continuă lemnul putrezeşte iar esenţa sa, oricât de bună ar fi, devine inutilizabilă.

Acum şi pe ea o văd ca pe un astfel de vreasc, incapabil să păstreze aprins un foc, bun numai să scoată un fum înecăcios cu miros stătut şi înţepător. Aş vrea să o privesc cu regret, nu depărtându-mă, nu căutând să îi fac uitate minciunile, ci în aşa fel încât să înţeleagă, măcar pentru scurtă vreme, ceea ce a pierdut. Nu pe mine, ci pe ea însăşi. O altă ea, imposibil de a mai fi întoarsă de pe drumul banal al pierzaniei. Dar ar fi o pedeapsă prea cruntă, probabil. E mult mai suportabil pentru un om să îi arunci în faţă dezgustul pe care îl provoacă, nevolnicia şi putreziciunea care îl înconjoară, decât să îi arăţi că s-a pierdut definitiv, că lumina îi este interzisă, că pentru tot restul vieţii va fi nevoit să se zbată în smârcurile unei mlaştini care răspândeşte duhoare.

Oamenii vin şi pleacă, toţi pierdem pe câte cineva şi aceste pierderi ne sunt regretabile până la un punct. Dar, privind-o, simţind cum sub zâmbetu-i feciorelnic musteşte veninul degradării umane, nu mă pot opri să nu mă bucur că şi eu, la rândul meu, am pierdut pe alţii. Dar nu m-am pierdut pe mine…

Lemn de foc (Adrian Păunescu)

Şi va veni o clipă când toate se vor spune
Şi ce-i banalitate va deveni minune,
Şi va urca iubirea la rangul ei cel mare
Şi am să vin la tine să cad de pe picioare.

Şi ca să-mi fie bine eu cred ca mi-e mai lesne
Să fiu copac în lume, să port pământ pe glezne
Şi încă de cu toamnă, din toamna ce-o să vină
Să pot intra sub iarbă să capăt radacină.

Şi când se-nchide noaptea pe noi ca o arsură
Cu florile nebune să te sărut pe gură,
Pe urmă celelalte ce vor urma, fireşte,
Vor pedepsi pe-acela ce astăzi te iubeşte.

Şi tu nedumerită de taine nepătrunse
Să te trezeşti deodată că te-nfăşor în frunze
Tu însăţi mă vei pune pe foc, cum se cuvine,
Dar când voi arde-n sobă voi fi din nou cu tine.

Şi n-ai să ştii, probabil, prin crivăţul de sânge
De ce se uită focul în ochii tăi şi plânge.

Joc

Mă chinuie în fiecare seară această femeie pe care în curând am să o urăsc, pe care mai am puţin şi o voi blestema, aruncând asupra ei întreaga forţă a poftelor trupeşti pe care mi le provoacă. Jocul nostru se desfăşoară, invariabil, atunci când peste oraş se lasă seara, când ziua agonizează într-un fel misterios, picurându-mi în vene o parte din chinurile ei. Atunci când lumina cerului se stinge, în camera ei se aprinde becul şi, sunt sigur, în sufletul ei plăcerea de a îmi provoca stări intense, dorinţe aprinse, gânduri în care rolurile se inversează, în care regina în care am transformat-o devine sclava plăcerilor mele trupeşti imaginate.

Îmbrăcată sumar alunecă în cameră, lăsându-mă să o zăresc cum se oglindeşte, cum îşi studiază trupul aproape dezgolit. Se priveşte în oglindă şi îi intuiesc zâmbetul, ocheada pe care o aruncă înspre geam, ştiind că sunt acolo şi că o privesc dorind-o din toate puterile, cu o ardoare mai aspră decât cea a lumilor subterane în care mă gândesc că voi arde după ce viaţa mi se va scurge din trup. Mă face să mă simt ca un păcătos care s-a legat pe vecie de plăcerea păcatului, provocându-mi o dependenţă ciudată de trupul ei pe care nu l-am atins niciodată decât în visele mele şi ale ei.

Ne jucăm amândoi, un joc mult prea puţin inocent, mai degrabă înspăimântător pentru spiritele puritane. În joacă îşi îndepărtează tricoul decoltat, prinzându-şi sânii în palme, strângându-i la fel cum aş face-o eu chiar înainte de a îi săruta. Apoi se priveşte dintr-o parte în apele de cristal ale unei oglinzi pe care, cândva, în lipsa acestui joc, aş fi fost invidios. Se întoarce cu faţa la mine, cu capul într-o parte, îndreptat spre oglindă, cu sânii dezgoliţi, ridicându-se parcă mai repede din pricina respiraţiei accelerate şi a fierbinţelii pe care începem deja să o simţim amândoi. Îşi coboară încă puţin materialul care îi acoperă acel ascuns triunghi al plăcerii, lăsându-mi impresia că mi se va oferi întreagă, mai repede decât în alte dăţi. Dar intuieşte că nu ar fi la fel de plăcut şi atunci îmi întoarce spatele, seducătoare şi mândră, senzuală şi cuceritoare. Îmi las privirea să îi atingă ceafa subţire, descoperită de părul strâns, apoi o las să alunece pe coloana vertebrală până la talie… În această încordare încerc să mă opresc, să evit să îmi las pivirea să mai coboare, deşi imaginea ei în ansamblu nu îmi este deloc ascunsă…

Nu ne grăbim niciodată, nici eu, nici ea… Parcă ştiind că încerc să îi rezist, îşi dezgoleşte încetişor fesele ferme şi rotunde, atingându-le cu degetele lungi şi subţiri, pe care le urmăresc ca hipnotizat, cuprins de ameţeala unui zbor al imaginaţiei, a unei inimi ajunse în gât, plină de zbateri şi de pulsaţii.

Parcă fără ruşine se dezgoleşte complet, nu în faţa mea, în faţa oglinzii… şi zâmbeşte, ştiu sigur, zâmbeşte în sinea ei, muşcându-şi buzele din cauza dorinţei pe care ştie că mi-o provoacă, una asemănătoare cu cea care se naşte în ea.

De multă vreme jucăm acest joc vinovat şi de fiecare dată devenim amândoi din ce în ce mai îndrăzneţi, mai pasionali unul cu celălalt, deşi ne despart goluri de aer care se transpun şi în piepturile noastre. Se întoarce într-o parte şi în alta, lăsându-mi impresia că nu găseşte ceva – dar eu ştiu… Ştie foarte bine unde este crema care îi sărută în fiecare seară pielea. În fiecare seară uită unde a pus-o şi o caută cu priviri pe jumătate şăgalnice, pe jumătate pline de dorinţă, pe care le îndreaptă, pe furiş, spre mine. După ce o găseşte îşi umple cu ea palmele care încep să îi mângâie corpul mult dorit, hidratându-l, făcându-l să lucească, să strălucească, să respire sau să transpire… Şi îmi zâmbeşte mereu în gând, dorindu-mă în locul în care sunt, dar şi în braţele ei.

Astăzi vom reîncepe jocul. Câteva zile a fost supărată pe mine pentru că într-o seară, deşi m-a aşteptat, nu am apărut. Cred că s-a temut puţin, dar şi-a arătat supărarea seara următoare când, văzându-mă la locul meu, s-a îndreptat înspre geam, ostentativ, hotărâtă, şi a tras draperia. S-a dezbrăcat în dreptul ei, lăsându-mă să îi văd doar umbra, numai o iluzie a ei, nicidecum ea, cea cu care mă obişnuisem. Dar azi dimineaţă, când ne-am întâlnit în scară, mi-a zâmbit şi m-a întrebat aţintindu-şi ochii mari în ai mei… “La opt?”