Răvaş

Nu ştiu cum ne-am trezit, unul în braţele celuilalt, privind frunzele ruginii gata să alunece în plutiri liniştite spre infinit. Nu ştiu nici cum ne-am trezit cu obrajii uzi, sub ploaia măruntă şi rece de toamnă, căutând să ne apărăm unul pe celălalt, unul de celălalt, pierzându-ne în ceţurile care se apropie, tot împreună, ţinându-ne de mână, înfruntând beznele care vor veni din nopţi lungi şi ude, mai reci decât cele cu care eram obişnuiţi.

Trupul tău îmi va aluneca în braţe, la fel ca o frunză desprinsă de pe ramurile unui copac, suflată de vânt sau apăsată de ploaie, căutând adăpost în faţa capriciilor naturii, în faţa frigului care stă să vină… Doar că frunzele nu zâmbesc, şi nici nu au ochi care să le scapere atunci când mă privesc. Tu eşti un altfel de frunză, smulsă din ramurile unui copac minunat, un acoperământ cald care să îmi dezmorţească amorţirea, sau, poate, un giulgiu care să îmi acopere pe veci suferinţa de perechi de ochi scrutătoare şi curioase.

Nu vom mai avea parte de căldură, decât de aceea a trupurilor noastre, suficientă, însă, pentru a transforma moartea care urmează într-o nouă viaţă. Nu este nevoie decât de o răsuflare fierbinte, pornită dintre buzele mele, strecurată printre ale tale, iar ea va începe să alerge neobosită prin vene, prin artere, punând stăpânire pe trupu-ţi, pe simţirea-ţi, pe tot ceea ce însemni, înrobindu-te, suspendându-te cu fire nevăzute, de un cer plumburiu gata să se prăbuşească la gândul că nu ar avea puterea să adăpostească un nou Dumnezeu.

Vom privi cum cerurile vor lăsa să cadă ploi pe care nu le-am mai văzut niciodată, cum copacii îşi vor dezbrăca verdeaţa, aşteptând, goi, hainele pure ale unui nou început. Şi, uneori, atunci când va fi posibil, ne vom lăsa purtaţi spre depărtări de razele călduţe ale vreunui apus de toamnă senină, pe spatele unui vânticel care ni se va încurca în plete, în căutarea negurilor nopţii luminate de strălucirea visului. Ne-om pierde, poate, în ploaie, în ceaţă, în întuneric… şi abia atunci ni se vor mai deschide ochii, pentru a ne căuta, pentru a ne zâmbi din priviri, pentru a ne simţi degetele tandre care ne răspândesc pe feţe armonia picurată în suflete de transpunerea în realitate a unui nou vis… A unui vis vechi pe care, până nu de mult, îl visam fiecare în parte…