Lemn de foc (Adrian Păunescu)

Şi va veni o clipă când toate se vor spune
Şi ce-i banalitate va deveni minune,
Şi va urca iubirea la rangul ei cel mare
Şi am să vin la tine să cad de pe picioare.

Şi ca să-mi fie bine eu cred ca mi-e mai lesne
Să fiu copac în lume, să port pământ pe glezne
Şi încă de cu toamnă, din toamna ce-o să vină
Să pot intra sub iarbă să capăt radacină.

Şi când se-nchide noaptea pe noi ca o arsură
Cu florile nebune să te sărut pe gură,
Pe urmă celelalte ce vor urma, fireşte,
Vor pedepsi pe-acela ce astăzi te iubeşte.

Şi tu nedumerită de taine nepătrunse
Să te trezeşti deodată că te-nfăşor în frunze
Tu însăţi mă vei pune pe foc, cum se cuvine,
Dar când voi arde-n sobă voi fi din nou cu tine.

Şi n-ai să ştii, probabil, prin crivăţul de sânge
De ce se uită focul în ochii tăi şi plânge.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s