De duminică

În virtutea dilemei din urmă cu câteva zile, o piesă din 1986. Să avem o duminică faină!

Anunțuri

Scrisoare despre trădare

Trăim într-o lume în care trădarea este o obişnuinţă. A devenit o obişnuinţă încă de la începuturile omenirii pe Pământ, şi, probabil, se va stinge numai atunci când Pământul va deveni un bolovan sterp, lipsit de viaţă.

Primul trădător din istorie este Dumnezeu, la fel cum religia însăşi nu este decât un alt gest de trădare. Apoi Eva… apoi Adam. Nu, nu şarpele, el este singurul nevinovat din această ecuaţie de început a trădării. El este doar unealta, deşi mulţi îi atribuie intenţia. El nu a trădat niciodată, nici pe Eva, nici pe Adam, nici pe Dumnezeu. Doar ei, ceilalţi trei, pot fi consideraţi vinovaţi de apariţia trădării.

Apoi, cumva, gena trădării s-a strecurat în materialul genetic al locuitorilor Pământului, probabil o scânteie sărită de undeva din noi care a supravieţuit, mocnind, arzând uşor şi constant în măduva oaselor noastre. Ale noastre, ale oamenilor, şi, cu siguranţă, de la noi s-a transmis şi către celelalte vieţuitoare.

La început a fost cuvântul… Dar şi cuvântul a fost trădător, inducând în eroare, dezbinând, aducând nefericire, izgonire din Eden, şi apoi trădare după trădare, strecurându-se mereu în gândurile tuturor, împingând la gesturi infame, la crime oribile, întorcând taţii împotriva fiilor şi fiii împotriva taţilor.

Trădăm cu zâmbetul pe buze, lăsând să ne treacă pe lângă ureche, nebăgat în seamă, acel “Şi tu, Brutus”, zornăindu-ne arginţii din buzunar… Acei arginţi care, însă, nu vor fi găsiţi niciodată lângă trupul nostru spânzurat, părăsit de sufletul măcinat de remuşcare.

Trădarea de mult nu mai este un gest condamnabil, nici măcar numai modul de viaţă al vreunei Lucreţii despletite ascunsă în întunericul nopţii, cu ochi sclipitori şi feroce de tigroaică. Este ceva din noi, ceva care ne macină, care ne domină, arătându-şi zilnic puterea căreia nu ne mai putem opune. Mereu trădăm, mereu înşelăm, oameni, speranţe, dorinţe… Dezamăgim şi ne cerem scuze, pentru că asta suntem, animale sociale care au învăţat să îşi nege sălbăticia, sau să o ascundă sub un zâmbet trist, încărcat de regret.

Egalitatea între bărbat şi femeie le dă ambilor dreptul să se trădeze deopotrivă unul pe celălalt, indiferent de natura relaţiilor dintre ei, indiferent de sentimentele care îi leagă, indiferent de dorinţe şi de aspiraţii comune. Îmi spunea cineva, în cazul unei iubiri sincere şi curate nu există trădare… Dar… ba da, există. Pentru că noi, oamenii, trădăm la fel de uşor cum clipim, ne este necesar să o facem, aproape la fel de necesar ca respiratul. Nu se poate trăi fără aer… dar, la fel, nu se poate trăi fără trădare. De cele mai multe ori, se poate trăi mult mai bine în virtutea unei trădări, în baza unei amorţeli voite a conştiinţei, chiar dacă efectele se simt şi durează doar un moment… Naiv acela care nu se cunoaşte, care nu ştie că trădarea îi curge prin vene ca un alt fel de blestem primordial…

Scandalizează-te, dacă doreşti, drag şi vechi prieten, dar crede-mă pe cuvânt! Nu îţi cer să nu cercetezi, doar să arunci o privire înlăuntrul tău şi să vezi… până şi noi doi, şi ceilalţi ca noi, care ridică în slăvi virtutea şi caută să o apere, până şi noi suntem trădători, trăim cu acest blestem şi nu îl vom putea dezlega niciodată. Nu, noi nu am trădat oameni, nici iubiri – pentru că cei asemenea nouă, dedicaţi paginilor îngălbenite şi mucurilor de lumânare slabă, nu au vreme de coapsele şi de nurii femeilor – dar nu suntem fără de pată! Poate ne facem vinovaţi de o trădare mult mai mare, aceea îndreptată împotriva sinelui, împotriva nouă înşine. Mă apasă vârsta, prietene, anii mi se învălmăşesc pe umeri, îndoindu-mă, copleşindu-mă, zdrobindu-mă sub greutatea lor. Şi alături nu îmi găsesc decât toiagul, cărţile prăfuite roase de vreme şi de şoareci, şi înţelepciunea. Nicio amintire, nimic… Nicio amintire a vreunei femei, al vreunui zâmbet de femeie, al vreunei atingeri… Ca să nu mai spun de râsul zglobiu al unui copil, fericirea de a îl vedea crescând, de a deveni dintr-o mogâldeaţă un om puternic, capabil să se încleşteze cu greutăţile vieţii şi să le biruiască.

Ne-am trădat, dragă prietene, pentru că asta ne este menirea, să propagăm blestemele originare, şi, cum nu trăim veşnic, nu o putem face altfel decât procreând, dând naştere unor alţi obidiţi care, la rândul lor… Când nu avem posibilitatea să trădăm oameni, sau când nu vrem, trădăm concepţii şi idealuri, trădăm vise… De multe ori oamenii renunţă la ceea ce îşi doresc, doar pentru a obţine altceva – ceva ce consideră mai important sau, şi mai rău, mai puţin important dar necesar! Toţi trădăm, prietene, şi dacă nu îi trădăm pe alţii, ajungem să ne trădăm pe noi înşine. Iartă această scrisoare atât de lungă, dar tu îmi eşti cel mai apropiat pe lumea aceasta, după toiagul care mă ajută să îmi port bătrâneţile. De ieri mă macin, mă revolt şi îmi vine să îmi smulg carnea de pe oase cu biciul – o autoflagelare care ar fi mai potrivită decât orice altă pedeapsă. Pentru că eu însumi, victima, m-aş pedepsi pe mine – trădătorul; de două ori trădător… O dată trădător acum foarte multă vreme când, în putere fiind, am ales întunecimea nopţii şi pâlpâirea lumânării de pe biroul de studiu în loc să aleg sclipirea din ochii unei femei. Am ales să cunosc în loc să iubesc, să sufăr într-un mod care nu mi-ar fi putut frânge inima… Dar ce greşeală, prietene! Pentru că iată, abia acum îmi simt inima frântă de alegerea pe care am făcut-o, acum mă simt zdrobit şi în zadar strig, în van îmi doresc alături pe cineva care să îngrijească de mine cu drag. Şi asta este a doua trădare a mea faţă de mine însumi… pentru că, dacă am făcut o alegere, cu ce drept renunţ la ea acum, la apusul vieţii, dorindu-mi să pot întoarce timpul?! Aş face altă alegere, dacă aş putea… Dar asta, prietene, reprezintă exact renunţarea la tot ce am făcut în viaţa asta, la cine am fost, la… până şi la tine. Şi iată cum, trădându-mă pe mine prin dorinţa de a fi ales altfel, te trădez şi pe tine, şi pe ceilalţi prieteni ai noştri, rămaşi pe acest pământ sau duşi spre altă lume. Trădez crezul nostru, dorinţa de a cunoaşte cât mai mult şi nefericirea de a îmi da seama cât de puţine ştiu.

Mă simt trădător, prietene, deşi cândva mă numeai cel mai bun şi mai curat dintre oameni. Şi dimensiunea trădării creşte cu atât mai mult cu cât regretele mă cuprind mai profund şi dorinţa de a mă întoarce la răscrucile din viaţa mea devine mai înflăcărată. Iartă-mi trădarea, frate, iart-o pe aceasta a unui om apăsat de timp. Iart-o măcar tu, pentru că eu nu îmi voi ierta niciodată cele două trădări, indiferent dacă toţi, absolut toţi de pe lumea asta, trădăm chiar şi  numai pentru o singură dată, pe alţii sau pe noi înşine.

Dilemă

Am fost luat prin surprindere cu o întrebare: ce este mai grav, să trădezi prietenia în numele iubirii sau să trădezi iubirea în numele prieteniei? Nici acum nu ştiu răspunsul…

Plângi…

Când ultimul cuvânt îi muri pe buze m-a privit cu ochi goi. Încercam să îl înţeleg, să îmi dau seama de ce se încăpăţâna să se supună singur torturii de a trăi în pragul acelui faliment moral al femeii căreia i se oferise ca pradă.

Nu l-am cunoscut niciodată aşa, nu îl recunoşteam, se schimbase – voia bună îi dispăruse, la fel orgoliul, şi licărirea inteligentă a ochilor lăsase loc umbrelor cenuşii ale disperării. Nevoia dureroasă de iubire îl condusese în braţele unei femei care împărţea săruturi fără să mai aibă ceva sfânt pe lume, pentru care dragostea reprezenta o stare de moment. Pieptul ei se înflăcăra la simpla vedere a unui posibil cavaler şi chiar şi în prezenţa lui ochii i se închideau ca să caute, prin neguri de vis, chipuri de bărbaţi – foşti sau viitori amanţi –  capabili să îi potolească setea frenetică de desfrânare.

Îl compătimeam, dar în acelaşi timp îl invidiam… Încă am păstrat acea concepţie care mă înfiora într-o vreme: sufletele puternice, sufletele mari, se călesc numai prin suferinţă. Este adevărat, numai un suflet imens poate iubi cu inocenţă încăpăţânată o damă de consumaţie.

“Ţi s-a întâmplat vreodată să vrei doar să te aşezi şi să plângi”?

“Plângi, i-am răspuns, puţini mai avem atâta putere ca tine”.

Gând (Răzvan Nicula)

Se pierde noaptea în zorii dimineţii.
Am petrecut-o toată gândindu-mă la tine,
la cum eşti îmbrăcată
şi pe unde umbli, de când, cu cine,
dacă îl iubeşti.
N-a răsărit soarele, dar îi simt mirosul
combinat cu aroma toridă a copacilor,
combinat cu adierea vântului de vară,
cu ciripiturile unor vrăbii abia trezite
şi cu al morţii.
Te visez în fiecare noapte
sub raze fantomatice de lună,
scăldată-n apa caldă a mării nesfârşite,
îmbrobonată de picurii săraţi
şi eterni.
Te sărut de fiecare dată, flămând,
cu patimă, de parcă atunci când nu fac asta
aş muri.
Şi închid ochii şi zâmbesc.
Ce bine că mai am de trăit încă,
pentru că soarele nu a răsărit.